Articol documentar realizat cu susținerea Prutul S.A.
Biserica Sf. Gheorghe a fost ctitorită de Hagi Mihalache la mijlocul anilor 1660, în vremea voievodului Istrate Dabija. Ea a făcut parte dintr-o serie de biserici ridicate succesiv în târgul Galaților, încă dinspre finele anilor 1640 și până la sfârșitul anilor 1690, pe fondul unui avânt de redeșteptare spirituală încurajat de Domnie și de evenimente precum aducerea în Moldova, prin portul Galați, a moaștelor Sfintei Parascheva.
Emblematice pentru istoria locală, celelalte lăcașuri din acest șir sunt bisericile Sf. Precista (1647), Sf. Dumitru (1648), Sf. Nicolae (1661/1665), Mavromol (1669). În afara bisericii Sf. Gheorghe, toate au supraviețuit timpurilor și continuă să fie cămine vii ale comunității.
Asemeni Precistei și altor biserici din târgul Galaților (cel puțin 10, ne spun unele surse din sec. XVIII), Sf. Gheorghe a fost construită din cărămidă, dar și din piatră extrasă din castellum-ul și castrul roman de la Tirighina-Bărboși. De altfel, alături de Precista, Sf. Gheorghe a fost biserică fortificată, făcând parte din linia de apărare a portului, având ziduri masive, contraforți la unghiuri, încăperi suprapuse peste pridvorul de sud, creneluri de tragere în zona mediană a podului și în turlă.
Având statut de metoh – lăcaș închinat Sfântului Mormânt – Sf. Gheorghe s-a aflat în dependența, dar și sub miluirea Patriarhiei de la Ierusalim, primind atenție specială din partea Domniei moldovenești și privilegii de mai mică sau mai mare greutate, precum înzestrări patrimoniale, scutiri de obligații fiscale ori ajutoare bănești pentru întreținere sau reparații.
Legământul ei direct față de Locurile Sfinte a fost motivul pentru care a fost aleasă, în anul 1710, ca loc de înhumare a legendarului hatman al cazacilor, Ivan Stepanovici Mazepa.
Considerat erou național și simbol al independenței Ucrainei, Mazepa s-a născut în 1639 în Voievodatul Kievului, teritoriu stăpânit la acea vreme de Polonia. Provenind dintr-o familie nobilă, Mazepa a crescut la curtea regală de la Varșovia, a fost educat și instruit în militărie la unele dintre cele mai bune academii ale timpurilor sale, și a servit Coroana poloneză ca dregător și diplomat. Intrat în serviciul unui hatman cazac oponent atât polonezilor cât și rușilor (Petro Doroșenko), el a fost capturat și predat unei căpetenii rivale, aflate în relații cu Petru cel Mare (Ivan Samoilovici). L-a servit pe acesta și, câștigând încrederea lui și pe cea a țarului, a înaintat în rang și funcții, până ce a fost ales de către cazacii zaporojeni ai lui Samoilovici drept noul lor conducător (1687).
Relațiile inițial apropiate cu Petru cel Mare s-au deteriorat atunci când Mazepa a început să acționeze pentru eliberarea politico-militară a teritoriilor ucrainene de sub stăpânirea rusă. El s-a aliat cu regele Suediei, Carol XII, în războiul acestuia cu Imperiul. Pentru acest motiv, Mazepa este până în ziua de astăzi considerat trădător în spațiul rus. Coaliția dintre cazaci și suedezi a fost înfrântă la Poltava, în 1709. Carol și Mazepa s-au refugiat în Bugeac, teritoriu otoman. Aici, rănit și bolnav, Mazepa s-a sfârșit. Regele Suediei a rămas 5 ani în exil, sub protecția Constantinopolului, încercând să evite încheierea unei păci dezavantajoase cu Rusia, până ce Guvernul și Parlamentul său l-au înștiințat că, în lipsa sa, aveau să fie nevoite să încheie un tratat propriu cu Moscova.
Intenția inițială a cazacilor a fost de a-l înmormânta pe Ivan Mazepa la Ierusalim. Imperiul Otoman se pregătea însă de război cu Rusia, iar trupul hatmanului nu a mai putut fi dus la Sf. Mormânt. Pentru că se afla în apropiere și era închinată Locurilor Sfinte, biserica Sf. Gheorghe a fost o alegere condiționată pentru înhumare. Un an mai târziu, în 1711, trupele otomane, victorioase în bătălia de la Stănilești, au atacat Galații ca represalii pentru poziția antiotomană a Moldovei. Biserica Sf. Gheorghe a fost jefuită, iar mormântul lui Mazepa distrus (osemintele fiindu-i, zice-se, aruncate în apele Dunării).
Memoria lui Ivan Mazepa a prins rădăcini locale, doar pentru a se estompa însă o dată cu trecerea timpului. În sec. XIX, o uliță din preajma bisericii îi luase numele. Ulterior, în perioada comunistă, acesta s-a extins peste 2 cartiere întregi, sistematizate în noul plan edilitar. În prezent, semnificația istorică a prezenței lui Ivan Mazepa la Galați mai este comemorată doar de comunitatea ucraineană locală, care i-a ridicat, în anul 2004, în Parcul Libertății, primul bust aflat în afara granițelor țării sale.
Având o poziție sensibilă, expusă năvălitorilor, biserica Sf. Gheorghe a fost prădată de multe ori în următorul secol și a suferit distrugeri importante. În anul 1821, în timpul violențelor dintre turci și trupele Eteriei grecești, ea a fost incendiată. Ruinată, a putut fi refăcută abia în 1838, când i s-au adus și câteva modificări arhitecturale.
În 1864, curând după măsura domnitorului Cuza de secularizare a averilor mănăstirești, Sf. Gheorghe a primit să găzduiască activitatea proaspăt înființatei Școli Comerciale a orașului. Aceasta avea să devină una dintre cele mai importante și mai reputate instituții de învățământ din regiune. Ea a funcționat într-o casă de cărămidă din curtea mănăstirii, până în 1884, când numărul de elevi crescuse suficient de mult încât acel spațiu să nu mai poată oferi condiții bune pentru desfășurarea activității școlare.
În anul 1962, sub pretextul procesului de amenajare a falezei Dunării, dar mai ales pe fondul dorinței regimului comunist de a rarefia vizibilitatea lăcașurilor religioase, care „propagau ideologii greșite”, biserica Sf. Gheorghe a fost demolată. Deoarece construcția era deja grav afectată de puternicul cutremur din anul 1940, autoritățile au încercat să îi provoace prăbușirea, injectându-i la fundație o foarte mare cantitate de apă. Pentru că biserica a rezistat, angajaților companiei de navigaţie Navrom li s-a ordonat să lege odgoane de turle și să o tragă cu remorchere în apele Dunării. Terenul pe care ea stătuse a fost apoi nivelat cu excavatoare și buldozere. Astfel, în noaptea de 29 spre 30 octombrie 1962, orizontul Dunării a fost „curățat ideologic”. Pe locul bisericii a fost înălțat un bloc de locuințe.
Cu o vechime de 3 secole și o istorie fascinantă și prețioasă, memoria bisericii Sf. Gheorghe este aproape pierdută în conștiința gălățenilor de astăzi, ori se păstrează prin dureroasa și revoltătoarea amintire a distrugerii sale violente. Una dintre ultimele ei rămășițe este pisania, păstrată în patrimoniul expozițional al Muzeului Istoriei, Culturii și Spiritualității Creștine la Dunărea de Jos.
Surse bibliografice:
- C. Beldie, Schițe istorice asupra județului Covurlui, Galați, 1925
- Cristian Căldăraru, „«Alexandru Ioan I» – Prima Şcoală Superioară de Comerţ din Galaţi şi destinul Bisericii Sfântul Gheorghe din oraşul dunărean”, în Porto Franco, an 17, nr. 10-11-12 (140), oct.-dec. 2007
- Mihaela-Denisia Liușnea, „Mănăstirea Sfântul Mare Mucenic Gheorghe din Galaţi – monument”, în Teologie și educație la Dunărea de Jos, vol. 2 (2003)
- Florin Constantiniu, „Ivan Mazepa și românii”, în Historia, nr. 84, decembrie 2008
- Victor Eskenasy, „Mazepa sau despre răstălmăcirea istoriei”, Radio Europa Liberă Moldova, 15 iulie 2009
- „Bustul hatmanului Ivan Stepanovici Mazepa”, Serviciul InfoGhid al Bibliotecii Județene „V. A. Urechia”
- Uniunea Ucrainenilor din România, uur.ro
