BISERICA ROMANO-CATOLICĂ (str. Domnească nr. 88)

Fii social și distribuie informația:

La începutul anilor 1900, localnicii spuneau despre biserica ritului catolic că este așezată în poziția cea mai frumoasă a străzii Domnești. Ea ni se arată astăzi drept purtătoarea istoriei locale a unei colectivități cu prezențe îndepărtate în trecutul politic și social al spațiului românesc, ce rămâne o componentă naturală și importantă a organismului lui social, chiar dacă a fost deseori percepută ca alogenă, organic distinctivă de corpul identitar al populației majoritare etno-cultural. Pentru orașul Galați, biserica de rit catolic păstrează vie memoria unei comunități care, încă din secolul al XVII-lea, și-a prezervat și totodată integrat cu succes particularitățile în funcționalitatea comunității de ansamblu. 

Primele atestări privind o prezență catolică în portul Galaților au fost lăsate în anii 1620/30, atunci când în regiune au ajuns misionari franciscani. Ordinul, la acea vreme singurul păstor al creștinilor catolici din spațiul românesc, exersase încă din secolul XIII un apostolat neîntrerupt în Țara Moldovei. În prima parte a secolului al XVII-lea, prin sosirea unor noi serii de frați franciscani, activitatea misionară s-a intensificat în regiune, ajungând până în târgul Galaților.

Prin natura sa vitală, de mediu de convergere social-economică, orașul a reprezentat pentru misionari un punct de atenție la fel de important precum a fost unul de atracție profesională pentru marinarii, comercianții și meșteșugarii sosiți din întreaga lume pentru a profita de forfota portului ce lega Orientul de Europa. Efervescența financiară a stimulat afluxuri constante de rezidenți, majoritatea tranzitari, unii permanenți, o mică parte dintre aceștia de religie catolică (italieni, unguri, germani, polonezi ș.a). Cu sprijinul misionarilor, ei au format o comunitate, un nucleu fluctuant în mărime dar stabil în prezență. 

Statisticile cele mai vechi ale parohiei povestesc despre „16 case” în anii 1630 și de „126 de suflete” în anii 1660. Prin comparație, ortodocșii ar fi numărat, în anii 1640, circa 100 de case și 2 500 – 3 000 de suflete.

În acele timpuri, catolicii – în special unguri, lucrători în viile orașului – ar fi avut o bisericuță și un mic cimitir undeva în apropierea pieței vetrei vechi, mai în vale și mai aproape de Dunăre decât poziția actualei biserici. Construită din chirpici și lemn, acoperită cu paie, această primă biserică a fost distrusă de un incendiu în anul 1660. Construcția a fost refăcută, tot din lemn, dar un pic mai trainică și mai bine înzestrată. Totuși, de-a lungul următorului secol, ea a fost din nou grav avariată, în repetate rânduri, până la distrugere aproape completă. 

În a doua jumătate a anilor 1600, cu sprijinul misionarilor și a negustorilor bogați, comunitatea catolică a început să își formeze un patrimoniu în jurul bisericii: o casă parohială, proprietăți funciare (vii din producția cărora se autofinanța activitatea bisericii), prăvălii, o școală primară (prima mențiune a unei școli catolice la Galați ar fi 1663). Toate acestea s-au pierdut până la mijlocul secolului XVIII, din pricina năvălirilor și a distrugerilor succesive ale târgului de către armatele puterilor străine. În timp, locurile ocupate inițial de biserica și cimitirul catolic au fost ocupate de comunitatea ortodoxă. 

De-a lungul primelor două secole de relativă permanență, două au fost și problemele constante ale comunității catolice: starea edificiului de cult și prezența inconstantă a unui preot paroh. Înspre sfârșitul anilor 1830, în condițiile vizibilei dezvoltări economice a orașului (ca urmare a aplicării statutului de porto franco), îmbunătățirea circumstanțelor politice, propria bunăstare materială și dorința de a-și concretiza prezența comunitară, reprezentanții populației catolice au revenit energic asupra inițiativelor de a-și revitaliza situația patrimonială. 

În 1838, la inițiativa consulului Sardiniei, a primului agent consular al Franței la Galați, dar și a unora dintre comercianții catolici, s-au pornit acțiunile de redresare a bisericii și parohiei. În acel an a fost obținută, de la episcopul din Iași, numirea unui paroh permanent. În următorul an, domnitorul Moldovei, Mihail Sturdza, a aprobat ca Pârcălăbia Covurluiului să ofere un teren pentru ridicarea unui nou lăcaș. Mijlocitorii diplomatici și-au sensibilizat inclusiv stăpânii regali față de importanța lui social-misionară. În tradiția rangului, aceștia au deschis simbolic listele de donații, iar comunitatea catolică europeană a început să contribuie la acumularea fondurilor necesare noii biserici. 

Ea a fost construită între anii 1842-44, după planurile inginerului Ignat Rizer. Lăcașul catolic este, așadar, cea mai vârstnică construcție de pe calea principală a vechiului oraș. Sfințirea sa a fost sărbătorită ca eveniment major, având participarea tuturor notabilitățile locale, indiferent de etnie ori religie, precum și a reprezentanților puterii moldovenești centrale.

Între 1838 și 1860, Ignat Rizer a imaginat și îmbunătățit ceea ce avea să devină primul plan general de „construcție a târgului” Galați, adică de sistematizare edilitară, prin trasarea limitelor orașului și a unui perimetru central din care dezvoltarea urbană să pornească înspre exterior. Luând forma unei piețe octogonale, această suprafață-nucleu era încadrată de Ulița Domnească (proaspăt trasată), respectiv Ulița Lungă (strada Traian), și străzile diagonale ce trasează și astăzi centrul vechi: pe partea vestică străzile Bucovinei, Anul Revoluţiei 1848, Stelei și Șanțul/George Coșbuc, la acea vreme limită a Galaților; pe partea estică străzile Elena Doamna şi Vasile Alecsandri, ce încadrau locul viitoarei Grădini Publice. 

Clădirea bisericii nu avea atunci dimensiunile de astăzi. Ea a fost extinsă către Calea Domnească abia în anul 1893, după ce devenise neîncăpătoare pentru slujbe. În anii 1890, pe când Galații aveau 60 000 de locuitori, comunitatea catolică număra 4500 de suflete „aparținând de toate națiunile europene”. Dimensiunea și compoziția ei ilustrau cu prisosință evoluțiile materiale și morale ale orașului, devenirea sa într-un mediu care oferea confort politic, profesional-economic și socio-cultural suficient pentru stimularea agregării colectivității catolice într-o reprezentativitate procentuală crescândă. 

Începând din 1868, la Galați au slujit câte 2 preoți catolici, în unele perioade chiar câte 3. Parohia autonomă s-a înființat în anul 1873, în condițiile formei tot mai solide a comunității locale. Până atunci, circumscripția Covurluiului fusese dependentă de dieceza de la Iași. Mărturiile epocii ne portretizează un cler preocupat de păstorirea enoriașilor, de desfășurarea armonioasă a relațiilor din interiorul comunității și a raporturilor cu celelalte colectivități spirituale ale orașului. Așa cum ne sunt ei descriși de către semenii lor (mijlocul anilor 1930), fiind respectabili și dedicați bunei conviețuiri, preoții catolici s-au bucurat „întotdeauna de atențiunea și stima coreligionarilor – și în plus și de stima mirenilor ortodocși”. 

În deceniile următoare, Biserica Catolică a devenit unul dintre reperele orizontului socio-cultural al orașului, o marcă a diversității identitare și a multiculturalismului cosmopolit. Încă de la inaugurare, ea a îmbogățit nu numai registrul bunurilor imateriale, cultural-spirituale ale orașului, ci și patrimoniul lui fizic, prin ornamentația și înzestrarea sa. Până în prezent, rămân demne de admirat Altarul Mare al bisericii, executat din marmură multicoloră, picturile și statuile interioare, precum şi obiecte marcate de încrucișări istorice neașteptate, precum orga donată de vornicul Vasile Alecsandri, tatăl poetului (legat de Galați prin faptul că orașul găzduia deseori întrunirile liberalilor pașoptiști, printre care se număra dregătorul, alături de fiii săi, dar și prin calitatea sa de proprietar al unor case în localitate).  

În exterior, în imagistica generală a Bisericii Catolice se remarcă cele două statui din marmură de Carrara ale sfinților Francisc de Assisi, întemeietorul ordinului călugăresc, și Anton de Padova, monah franciscan şi preot, amplasate în curtea lăcașului în anii 1926, respectiv 1935. Prima reprezintă copia unei statui din Catedrala San Rufino și a fost creată pentru comemorarea a 700 de ani de la moartea sfântului. 

Școlile comunității catolice

La fel precum în cazul instituției episcopale ortodoxe, eparhia catolică a fost un centru de coagulare naturală a comunității de rit și, în consecință, a avut afiliate organisme dedicate asigurării în circuit autonom a unor servicii fundamentale, care să se îngrijească de bunăstarea fizică și morală a membrilor comunității și să le asigure toate condițiile necesare unei evoluții sociale îndestulătoare și stabile.

Prima expresie a acestor obiective firești a fost alăturarea păstoririi spirituale cu procesul de educare a copiilor, pentru ca aceștia să poată susține progresul intelectual, economic, social al colectivității. Așa cum a fost deja spus în treacăt, ar exista frânturi de informații privind existența unei școli primare atașate bisericii catolice încă din a doua jumătate a secolului al XVII-lea. Totuși, formele ei instituționale s-au conturat doar 2 secole mai târziu, în anii 1867-68, atunci când au fost constituite, conform uzanțelor timpului, programe educaționale separate pentru băieți și fete (etapa inițială din ceea ce avea să devină Institutul Notre Dame de Sion). Pentru acesta din urmă, localul a fost amenajat inițial în laterala bisericii, până ce măicuțele au reușit să ridice un imobil propriu. Clădirea lor masivă, impunătoare, în stil neoclasic, a fost terminată în anul 1878. Pentru școala de băieți a fost construit în anul 1890 un corp în spatele bisericii, pe actuala stradă Mihai Bravu. În ambele școli au fost admiși elevi plătitori de taxe, dar și copii sărmani, care urmau cursurile gratuit. Se predau limbile română, italiană, germană, franceză, plus științele predate și în școlile de stat. 

Nu s-au găsit încă date statistice anterioare anului 1882, dar se estimează că școala de băieți ținea în jur de 60-70 elevi pe an. În arhivele municipalității nu par să fi fost păstrate documente privind-o, decât începând cu anii 1900. Într-un raport de inspecție din anul 1911 s-a notat că ea avea peste 120 de elevi, toți supuși străini, împărțiți pe 2 secții – una pentru unguri, alta pentru mai multe naționalități. În mai 1912 epitropia Bisericii a solicitat municipalității construcția unui nou local. Până în noiembrie clădirea era deja ridicată, funcțională și verificată de Inspectoratul școlar. Cândva în perioada Primului Război Mondial școala de băieți și-a pierdut localul, în care a fost instalată Federala Băncilor Populare, iar cele două secții i-au fost unite. Ea reapare în propriul sediu abia în 1927, iar la mijlocul anilor 1930 se notează că ocupa o clădire nouă, curată și modernă, corpul vechi fiind amenajat drept cantină gratuită pentru 50-60 de copii sărmani. Noul local al școlii avea la parter 4 clase și cancelaria, iar la etaj 6 camere de locuit pentru personalul didactic. Instituția a fost susținută din fondurile Episcopiei, taxele plătite de elevi și donațiile particulare ale membrilor comunității. Tot enoriașii au întreținut și cantina. La mijlocul anilor 1930 școala avea 130-140 de elevi înscriși, dar circa jumătate erau acum români sau ortodocși. Școala a fost desființată în 1948, naționalizată și transformată în școală elementară mixtă / de aplicație pe lângă școala pedagogică de fete.

Surse bibliografice

  • Anghel Constantinescu, Monografia Sfintei Episcopii a Dunărei de Jos, Atelierele Socec, București, 1906
  • Teodor Iordache, Albumul Galaților 1935-1936, Tipografia Bucovina, Galați
  • Gh. N. Munteanu-Bârlad, Galații, Societatea de Editură Științifică Culturală, 1927
  • Corneliu Stoica, Monumente de for public din municipiul Galați, Editura Axis Libri, Galați, 2015
  • Valentin Bodea, „Școala catolică de băieți din orașul Galați” în Dunărea de Jos, nr. 214, dec. 2019
  • George Marinescu, „Clădire veche de peste 150 de ani, transformată în centru social de Parohia Romano-Catolică din Galaţi”, în Viața Liberă, 13 Septembrie 2022, ediție online, viata-libera.ro
  • „Prezență catolică seculară la Galați”, istoricul parohiei Nașterea Sf. Ioan Botezătorul, catolicagalati.ro

Te-ar mai putea interesa

Scroll to Top