Casa GHEORGHIADE (str. Domnească nr. 61, astăzi Centrul Cultural „Dunărea de Jos”)

Articol documentar realizat cu susținerea Prutul S.A.

Grecul G. Georgiades – după cum îl numea renumitul profesor și publicist Moise Pacu – a fost unul dintre marii negustori ai Galaților din a doua jumătate a secolului XIX, parte din generația familiilor Lambrinide, Negroponte, Macri, Malaxa, Serfioti ș.a. care au lăsat mărturii arhitectonice impresionante ale potenței financiare și prestigiului lor social.

Născut în 1841/42, primele date sigure păstrate despre el în memoria istorică a orașului este faptul că a pus, în anul 1887, bazele unei afaceri industriale – o fabrică de vacs și cerneală ale cărei produse au fost apreciate în branșă de îndată ce au ieșit pe poarta manufacturii. Deja în acel an, la o Expoziție a Cooperatorilor organizată la Craiova, vacsul lui Georgiades primea argintul, iar cerneala sa, bronzul competiției.

În anii 1838–1870, la Galați a mai existat un Gheorghiadis – Vasilis –, tot negustor, suficient de prosper în afacerile sale din portul românesc încât să își permită să întrețină o relație de sprijin financiar cu Societatea prietenilor educaţiei, asociație culturală de primă clasă din Atena. Nu cunoaștem încă dacă între cei doi a existat o legătură directă. La 1901, în generația unui potențial nepot, un Vasile Gr. Gheorghiade își publica la București licența în drept, cu tema Mijloacele pentru reprimarea crimelor şi delictelor. Rămâne de cercetat dacă între cei 3 bărbați au existat ori nu conexiuni.

În primele decenii ale sec. XX, printre lumea bună a Galaților se considera că familia Gheorghiade era grecească. Familia în sine se revendica macedoneană. Și protipendada, și târgul știau că în casa mare se vorbea grecește, dar faptul era, probabil, o obișnuință căpătată pe vremea boierului cel bătrân, a negustorului Georgiadis, când limba greacă era limba culturii și a comerțului și era vorbită, alături de franceză, în toate familiile bune ale Moldovei și Țării Românești, cu atât mai mult cu cât multe dintre ele erau scoborâte fie din boieri fanarioți, fie din vechii negustori stabiliți în Principate de la începutul anilor 1800.

„În copilăria mea, în Galați existau oameni, bătrâni, ce-i drept, cucoane mai ales, în protipendada negustorească ridicată din comerțul portuar, care nu știau bine românește, știau numai grecește și franțuzește”.

(Crișan Mușețeanu, nepotul reputatului avocat Emil Codreanu, în memoriile sale – Lumea copilăriei mele)

Casa familiei

Impresionantă prin dimensiuni și estetică, reședința familiei Gheorghiade a fost dintotdeauna admirată ca una dintre cele mai distinse imobile ale vechiului Galați.

Momentul construcției sale este încă dezbătut de specialiști. Clasată drept monument istoric, ea este înregistrată sub anul 1880, dar există argumente documentare în sprijinul credinței că ar fi fost ridicată mult mai târziu, înspre finele anilor 1890. În vechile dosare de arhivă, primele referiri la clădire par să apară în perioada 1898-1913.

Până în anii 1920, când arealul ce o înconjoară cuprindea mult mai puține construcții (ridicarea Palatului Societății Culturale „V. A. Urechia”, actualul Teatru Dramatic, avea să înceapă abia înspre mijlocul anilor 1930), casa familiei Gheorghiade se învecina direct cu proprietățile familiei Malaxa de pe strada Codreanu (astăzi strada Eroilor).

În aceeași perioadă, ea a trecut în proprietatea familiei Orleanu, avocatul Mihail Orleanu, personalitate de vază a orașului, luând-o de soție pe Valentina, fata Gheorghiade cea mică.

Cuplul a avut patru copii:

• Gheorghe (1900–1945), rămas necăsătorit
• Mihai (1910–1987), doctor în Drept la Paris, rămas necăsătorit
• Valentina (1901–1994), căsătorită cu economistul și omul politic Victor Slăvescu
• Maria-Eliza (1905–1977), căsătorită mai întâi cu Dumitru Juvara (unul dintre primii profesori de economie din România și fratele chirurgului Ion Juvara). A rămas văduvă în 1928 și s-a recăsătorit cu Alexandru Ghica, strănepot direct al domnitorului Moldovei, Grigore Alexandru Ghica.

Mișcările celor 2 familii, din acești ani, nu sunt încă bine cunoscute. Se știe însă că reședința a petrecut câțiva ani nelocuită, aproape părăsită, degradându-se. Proprietatea a rămas sub privegherea a 2 femei, mamă și fiică, grecoaice. Cea dintâi – probabil fosta femeie de casă a familiei, care ajutase vechea generație să se înțeleagă cu servitorimea românească și care se îngrijise, în numele stăpânilor, de bunul mers al tuturor lucrurilor menajere. Cea de-a doua, crescută în modernitatea mic-burgheză, era absolventă a Institutului călugărițelor catolice Notre Dame, având deci parte de aceeași educație fină precum domnișoarele familiilor de renume ale orașului. Ocupând „o căsuță, un fel de pavilion de ceai, în curtea imensă și pustie” a proprietății, cele 2 femei își ocupau timpul meșteșugărind, lucrând perdele de dantelă macramé și câștigând atât de bine încât își permiteau, pare-se, să aibă economii solide. Atât de solide încât să rămână cu „destule parale” după ce pierduseră depozite în falimentul răsunător al Băncii Marmorosch Blank, cea mai puternică bancă comercială din România anilor 1920, și să își permită inclusiv mici întreprinderi de cămătărie.

Stăpânii nu au avut aceeași robustețe financiară precum foștii lor servitori. În urma presiunilor resimțite sub Marea Criză, familia a fost nevoită să ipotecheze casa de pe strada Domnească, pentru ca apoi să nu o poată răscumpăra. În anul 1934 ea a trebuit să fie scoasă la licitație publică. O punea pe piață Gheorghe Gheorghiadis, fiul Valentinei și al lui Mihail Orleanu. La vânzare s-au prezentat moștenitorii (Gheorghe și surorile sale), și concurenții Apostol Pogor, Maritz Acherantz, și profesorul Ioan Nenițescu. Ultimul reprezenta Comitetul Liceului de fete „Mihail Kogălniceanu”, aflat în căutarea unui spațiu permanent pentru internatul său. Școala a adjudecat imobilul și l-a folosit până în anul 1948, când el a fost naționalizat.

De-a lungul următorilor ani, clădirea a găzduit, pe rând, internatul și atelierele Școlii Profesionale „Nicolae Cristea”, Centrul Județean al Tradiției și Creației Populare, Școala Populară de Arte. Din anul 2002 este sediul Centrului Cultural „Dunărea de Jos”.

Mihail Orleanu (1859, Focșani – 1942, Galați). Avocat, magistrat, om politic, primar

Mihail Orleanu a fost una dintre cele mai respectate figuri ale vechiului Galați. Educat de tânăr la Iași, a plecat la Paris pentru a-și obține doctoratul în Drept. Reîntors în țară, a fost numit procuror și judecător la tribunalele din Iași, București, Putna, Dorohoi, Râmnicu Sărat. În 1887 a fost promovat procuror pe lângă Curtea de Apel Galaţi. Doi ani mai târziu s-a retras din magistratură pentru a se implica în viața politică, de partea liberalilor. A câștigat 7 mandate parlamentare în perioada 1895–1927. A făcut parte din primul legislativ al României Mari, votat în 1919. A fost președinte al Adunării Deputaților, începuturile mandatului său fiind marcate de dezbaterile intense cauzate de necesitatea formulării Constituției din 1923. În anul 1925 a participat la Consiliul de Coroană în care s-a ridicat problema renunțării la calitatea de moștenitor a principelui Carol. Între anii 1909–1910 a fost ministru al Industriei şi Comerţului, militând puternic pentru proiectele de industrializare a țării. A rămas cunoscut opiniei publice prin legea pe care a compus-o privind restricționarea dreptului la asociere (sindicalizare), contract colectiv de muncă, și grevă. Numită colocvial Legea Orleanu, pentru muncitori ea a fost „Legea scelerată”.

Stabilit în Galați, Mihail Orleanu a fost primar al orașului în 2 rânduri, între anii 1898–1899 și 1901–1902.

Surse bibliografice:

• Serviciul Referințe al Bibliotecii „V. A. Urechia”
• Moise N. Pacu, Cartea județului Covurlui, Stabilimentul grafic Socec, București, 1891
• N. Munteanu-Bârlad, Galații, 1927
• Crișan Mușețeanu, Opere alese (I) Lumea copilăriei mele, Ed. Muzeului de Istorie Galați, 2013
• Valentin Bodea, Monumente istorice și personalități din orașul Galați, ed. Sinteze, 2015
• Valentin Bodea, „Viaţa politică în oraşul Galaţi de la Marea Unire şi până la deplina instaurare a regimului comunist”, în Danubius, 38 (2020)
• Florin Marinescu, „Greci din Galaţi, Brăila şi alte localităţi, membri ai Societăţii pentru Educaţie din Atena”, în Teologie și istorie la Dunărea de Jos, Fascicula 11, 2012
• Eduard Mihalcea, „Casa Gheorghiadis, un palat al culturii”, în Dunărea de Jos, nr. 214, decembrie 2019
• Moise Pacu, „Personalităţi istorice în legătură cu judeţul nostru”, în Acțiunea, an 5, nr. 1372, 23 dec. 1934
• „Orleanu, M. G. [fişă biobibliografică]” în Lucian Predescu, Enciclopedia României. Cugetarea, Ed. Saeculum, București, 1999
• „Mihail G. Orleanu [fişă biografică]” în George Nicolescu, Albert Hermely, Deputații noștri, București, 1899
• D. Nicolescu, Parlamentul român. 1866-1901, Stabilimentul grafic Socec, București, 1903
• Constantin Ardeleanu, „Galatz. Description of buildings”, Black Sea Research Project. Port cities, cities.blacksea.gr/en/galatz/