CASA LAMBRINIDI

Fii social și distribuie informația:

Casa Lambrinidi este una dintre mărturiile încă „vii” ale esențelor ce au compus spiritul cosmopolit al portului Galaților în a doua jumătate a secolului al XIX-lea și până la începutul celui de-al doilea război mondial. Ea este una dintre mărcile patrimoniale ce ne mai amintesc astăzi de multi-etnicitatea și multiculturalitatea care au caracterizat în mod inerent natura orașului, formându-i o fibră identitară proprie, un ethos aparte, ale cărui ritm și reflexe au fost în mod nefericit deconstruite în comunism. Ele rămân moștenirea vizibilă a unei comunități construite în jurul unei conștiințe culturale și economice deopotrivă locale și europene, tradiționale și moderne, românești și străine, a unei simbioze sociale în care normele de conduită se aliniau natural pe necesitățile colectivității.

De origine grec, Epaminonda Lambrinidi (ori Lambrinidis, în grafia alternativă a epocii) a fost un comerciant și industriaș foarte înstărit, instalat în orașul Galați pentru a-și desfășura activitatea economică. El a fost proprietarul uneia dintre cele mai dezvoltate și mai moderne mori cu abur aflate în funcțiune în spațiul românesc la mijlocul secolului XIX. Într-o societate fundamentată economic în producția agricolă, pe malurile unui fluviu european, arteră de comunicație și transport ce lega organic Orientul de Occident prin conectarea Mării Negre de cea Mediterană, porturile Galaților și Brăilei reprezentau, la vremea respectivă, epicentre pentru afacerile ce presupuneau producția ori comerțul de cereale și produse derivate. Condițiile politice și economice ale celei de-a doua jumătăți a secolului XIX au alimentat prosperitatea activităților de profil și au atras constant capitalul unei negustorimi foarte diverse.

Nu cunoaștem cu exactitate anul în care s-a stabilit la Galați grecul Epaminonda Lambrinidi, dar știm că în 1865 el era deja numit printre membrii activi ai Lojii Masonice din oraș, Discipolii lui Pythagora, și că în 1868 a cumpărat, de la niște antreprenori originari din Marsilia, moara pe care avea s-o dezvolte ulterior într-una dintre cele mai prospere afaceri ale regiunii. Aceasta era amplasată în zona vechiului port al orașului, în valea în care astăzi, cu aproximație, subzistă cartierul Bădălan.

Mai devreme, în preajma anului 1861, tot în relație cu activitatea de industrie și comerț cerealier, numele Lambrinidi era atestat în orașul alăturat: „frații Teofilatou, Negropontes, Lambrinidis, Avasiotis și alții au fost primii ce au construit nave fluviale de fier, în locul vaselor de lemn ce erau până atunci, pentru transportul grâului din porturile Dunării de Sus la Brăila și de acolo în diverse porturi ale Mării Egee, Mării Mediterane, Europei și Americii”. Mai târziu, în anul 1887 L. Lambrinidi & Cie. apare ca una dintre marile firme comerciante de cereale ale portului Brăilei. Legătura directă de rudenie între aceste personaje nu este încă atestată documentar. Similitudinile de cronologie ne îndreptățesc totuși să acordăm atenție posibilității ca ea să fi fost reală. Aceasta ținând seamă și de faptul că, în afluxul social al perioadei, familii întregi de comercianți și investitori, cu tradiție ori aflați la debutul unor cariere cu perspective de succes, profitau de ocaziile economice oferite de cele două porturi, aflate în plină dezvoltare, și își încercau aici norocul, împărțindu-le ca spații de dezvoltare a unor adevărate dinastii profesionale.

Până în anul 1879 activitatea morii lui Lambrinidis (gălățeanul) se dezvoltase suficient de mult – avea, adică, destulă rezonanță locală – încât să merite atenția regelui Carol I, pe atunci încă principe domnitor, care a vizitat-o în timpul unei scurte opriri în oraș.

De altfel, în istoriile locale, numele lui Epaminonda Lambrinidi a rămas asociat cu 2 fapte.

Primul a fost acela că în „casele sale” a fost de găzduit mai multe ori Carol: o primă dată cu ocazia vizitei făcute orașului în anul 1879, pe când se îndrepta de la București la Iași alături de principele moștenitor al Suediei; o a doua oară în anul următor, Carol revenind cu soția sa, viitoarea regină Elisabeta. Se pare că din această perioadă ar data și impunătoarea reședință pe care Lambrinidi a deținut-o pe Calea Domnească.

Al doilea fapt care i-a dat notorietate comerciantului grec a fost acela că, în anul 1888, afacerea sa, anterior prosperă, a dat faliment. Gazetele locale au titrat atunci cum, pentru a fi plătite multele datorii acumulate în decăderea activității morii, întreaga avere i-a fost scoasă la licitație publică. Familia a pierdut atunci nu numai complexul industrial dezvoltat în jurul morii, ci și impunătoarea reședință din centrul orașului, cu totul dinăuntrul ei.

„Marea fabrică Lambrinidi”, după cum o numeau ziarele locale, apărea în registrele de specialitate ca fiind dotată cu motoare de 150 de cai putere, producând 3 vagoane de făină pe zi, și lucrând cu 26 de angajați. Ea a fost cumpărată de firma Ioannis Millas și Fiŭ, cunoscuți industriași din orașul Brăila, care i-au păstrat funcționalitatea. Posibil ca noii proprietari să fi preluat afacerea abia în anul 1893, pentru că la acel moment se discuta în Galați despre cum reintrarea ei în producție avea „să aducă eftinătatea în prețurile făinei de grâu”.

Tot în anul 1893 se anunța că atelierele de construcții și reparații mecanice aflate pe proprietatea morii au fost cumpărate de Gheorghe Fernic.

Familia Fernic avea să devină una dintre cele mai reputate ale Galațiului (v. info casa Fernic). Gheorghe, inginer specializat în prelucrarea metalelor prin turnare şi forjare, condusese atelierele lui Lambrinidi în anii 1881-1888. În 1893, beneficiind de capitalul a doi investitori francezi, Ghiuller și Poujollet, el și-a înființat propria afacere – uzina „de turnătorie în ferărie și în bronz” Gh. Fernic et Compania. În 1897, după ce obține de la primăria orașului teren suplimentar de dezvoltare, el va pune bazele unui șantier de construcții fluviale, care avea să se dezvolte ulterior în Șantierele navale.

Reședința de pe strada Domnească a lui Epaminonda Lambrinidi a fost mai întâi preluată de firmele de creditori (în anul 1890, de Creditul Funciar Urban din București). Construită în stil clasic, ea fusese ridicată în jurul anului 1880, pe locul pe care existase anterior o altă casă (probabil în aceea a fost primit principele Carol în 1879). Delicata sa ornamentație exterioară de inspirație grecească indica, la momentul construcției, identitatea etnică a proprietarului. În interior, spațiul de locuit era vast și modern (8 camere, 2 săli, posibil și sală de baie). Proprietatea avea atenansă (corp secundar, cu 7 camere), grajduri şi magazii.

Imediat, tot patrimoniul de preț al casei a fost licitat: zeci de tablouri, mobile scumpe (pentru „camere de culcare”, saloane, săli de mese), tacâmuri și argintărie diversă, sticlărie fină, covoare de preț, candelabre și lustre, arme de colecție, 2 piane, statui de marmură și bronz, vinuri de cea mai bună calitate, trăsurile familiei.

În anul 1907 clădirea a fost cumpărată de Primăria Galaților, care avea nevoie de un sediu pentru Curtea de Apel a orașului, până la deschiderea marelui Palat de Justiție (ce avea să fie construit câteva loturi mai încolo).

În 1939 casa a fost închiriată Liceului de fete „Mihail Kogălniceanu”, dar instituția nu a funcționat aici decât un an, deoarece clădirea a fost grav avariată la marele cutremur din 1940. Reconsolidată, ea a fost dată în folosința Consiliului Comunal, până în anul 1948, când regimul comunist a instalat Sfatul Popular. În 1968 a fost transferată Regionalei CFR, care o ocupă și în prezent.

În planul inițial de construcție, proprietatea a avut un gard înalt înspre strada Domnească. Pe fațada principală a existat un fronton triunghiular. Distrus la cutremur, el a fost înlocuit cu unul dreptunghiular, pe care după anul 1940 s-a înscris cuvântul Primăria. Ca formă, acesta există și astăzi. Cât timp a fost sediul Sfatului Popular al orașului, pe fronton a fost așezată steaua roșie sovietică.

Epaminonda Lambrinidi ca personalitate socială

Om al timpurilor sale, purtător al visului prosperității într-o societate aflată în plin progres social-economic, marcă locală a mobilității și modernității elitei europene de la finele secolului XIX, Lambrinidi a fost un exemplu bun al diasporei care își prezervă conștiința rădăcinilor etno-culturale în timp ce se integrează totodată, pe deplin, în viața comunității de adopție, câștigându-i respectul, admirația și încrederea, primind la schimb un loc solid în rândul celei mai reputate elite culturale, economice și politice. Figură proeminentă a Galaților din a doua jumătate a secolului XIX, Lambrinidi a fost un îngrijitor al așezării și al locuitorilor ei.

Membru marcant al comunității grecești, el s-a numărat natural printre cei care i-au hrănit, material și spiritual, instituțiile și relațiile sociale, atât în plan local, cât și în legătură cu patria-mamă. Ne gândim, de pildă, la calitatea sa de epitrop al școlii grecești din Galați (reputatul Institut Venieris), de sprijinitor al legăturilor cu grecii aflați în traversarea ori vizitarea țării românești, finanțator ori conducător al serbărilor de primire a acestora în sânul diasporei locale (vedem banchetul dat în anul 1883 în onoarea poetului grec Achil Parascos), ori de ocrotitor al semenilor săi, fie chiar vorba de cei rămași departe, în insulele grecești, atunci când aceștia erau loviți de năpăstuirile sorții.

Atunci când, în primăvara anului 1881, în insula Chios (aflată în N Mării Egee) a avut loc un cutremur devastator, care a răpit 10 000 de vieți și a lăsat fără adăpost alte câteva mii, grecii din portul Galați, în frunte cu Lambrinidi și familia Chrissoveloni, au deschis o subscripție publică pentru a le trimite ajutor sinistraților. Ziarele locale invitau întreaga comunitate a orașului, indiferent de etnie, să contribuie darnic la colectă, tot așa cum „ori de câte ori a fost vorba de o faptă generoasă, colonia greacă s-a distins totdeauna prin generozitatea ei”.

Acel parteneriat social cosmopolit specific epocii s-a reflectau din plin în maniera în care Lambrinidi a fost stimat de gălățenii vremii, indiferent de identitatea lor etnică, și acceptat natural printre liderii morali ai orașului.

În februarie 1880 el se afla printre cei desemnați de gălățeni să le reprezinte la București, față de Parlament și Guvern, interesele majore în comerț și infrastructură, în contextul pierderii Basarabiei. În martie anul următor el se afla în delegația primită de Carol I pentru a prezenta omagiile gălățenilor cu ocazia proclamării Regatului. La fel, în mai 1881, el prezenta Guvernului, „împreună cu deputații și senatorii județului, (…) păsurile și interesele acestui mare port”. De remarcat și subliniat este faptul că aceste delegații erau întotdeauna multietnice, orașul știind instinctiv cum să își ilustreze și să își protejeze întreaga componență socială.

Simțul reflex al unei responsabilități de onoare față de comunitatea toată, de precumpănirea intereselor sale împărtășite, s-a vădit la Epaminonda Lambrinidi prin prezența sa nelipsită din fruntea inițiativelor de construire morală și materială a mediilor care veneau să le ofere gălățenilor, tuturor acestora, fundamentarea socială și economică. El s-a aflat alături de medicul Aristide Serfioti în permanentizarea Spitalului Elisabeta DoamnaCaritatea gălățeană, unul dintre primele stabilimente sanitare ale orașului, inițial încropit pentru îngrijirea răniților din Războiul pentru Independență. Industriaș și comerciant de succes, Lambrinidi s-a numărat apoi, firesc, printre fondatorii școlilor care, la sfârșitul secolului XIX și începutul secolului XX, se înființau pentru a forma elite naționale specializate și a-i asigura țării autonomie intelectuală și profesională. În 1881, el își făcea contribuția la fondul destinat Școlii Cuza Vodă, viitoarea școală comercială, alături de alți mari promotori locali ai dezvoltării, în numele cărora se oglindea, încă o dată și în mod grăitor, coloratura etnică a comunității: Mendl, Löbel, Chrissoveloni, Schmierer, Sacomano, Schwab, ș.a.

În anul 1893, la finele unei vieți prin care a contribuit fundamental, într-o epocă de răscruce discretă a istoriei, la conturarea feţei economice și social-culturale a Galaților, gazetele i-au oferit lui Epaminonda Lambrinidi un necrolog simplu și modest:

„Bătrânul Ep. Lambrinide, fost mare comerciant în orașul nostru, a încetat ieri din viață. Fie-i țărâna ușoară!”

Surse bibliografice

  • Covurluiul, An II, nr. 78 (96), 11 iulie 1893
  • Moise Pacu, Cartea județului Covurlui, Stabilimentul grafic Socecu, 1891
  • Vicențiu Curelaru, Istoria bisericii grecești „Buna Vestire” din Brăila, University Studio Press, Tesalonic, 2005
  • Camelia Hristian, Ghena Pricop (ed), Un grec, doi greci, trei greci… Brăila. Reactivarea memoriei culturale a orașului Brăila. Cazul comunității grecești, Editura Istros a Muzeului Brăilei, 2009
  • Valentin Bodea, Monumente istorice și personalități din orașul Galați, Ed. Sinteze, Galați, 2015
  • Mircea Munteanu, Contribuții la istoria francmasoneriei din Orientul Galați în secolele al XIX-lea și XX, Ed. Zigotto, Galați, 2018
  • Leonidas Rados, „Instrucţia tinerilor în şcolile greceşti din România (1860-1905)” în Anuarul Institutului de Istorie «A.D. Xenopol» Iaşi, nr. 43+44/2006
  • Elena-Ingrid Bahamat, „Timp liber şi mondenitate în Galaţii sfârşitului de secol XIX şi începutului de secol XX” în Danubius, nr. 1/2009
  • Diana Apreutesei, „Istoria zbuciumată a Casei Lambrinidi”, PresaGalați, An II, nr. 68, 7-13 martie 2014
  • „Istoricul transportului naval în România”, railnet.ro

Te-ar mai putea interesa

Scroll to Top