Casa Nae Leonard

Fii social și distribuie informația:

Piața Moruzzi, strada Păcii nr. 12

 

Viu în conștiința gălățenilor prin activitatea Teatrului Național de Operă și Operetă care îi poartă numele și îi cinstește memoria, Nae Leonard, „cel mai iubit și mai glorios dintre trubadurii scenei românești”, a fost una dintre marile figuri artistice românești ale perioadei antebelice.

Născut în 1886, Leonard a fost fiul lui Constantin Nae și al Carolinei Schäffer. Mama era vieneză și ajunsese la Galați alături de soțul ei, Ernest Schäffer, un austriac ce exploata în antrepriză o moară, la care ar fi fost angajat chiar Nae. Între stăpână și slujbaș s-a legat o iubire, una suficient de puternică, pare-se, încât Constantin să renunțe la locul de muncă, iar tânăra femeie să-și părăsească bărbatul. Noii soți și-au construit în Valea orașului, în vechiul cartier Bădălan, o casă relativ modestă, cu 2 odăi. Nae s-a angajat mecanic la depoul de locomotive; avea să rămână în branșă pentru restul carierei sale. Carolina, mare iubitoare de muzică, și-a născut băiatul într-un cămin inundat de valsurile vieneze. Nu a apucat să educe același spirit în copil. Pe când el avea doar 1 an de viață, mama s-a sfârșit de tuberculoză.

Un an mai târziu, Constantin s-a mutat cu serviciul la Buzău. Aici s-a recăsătorit, iar noua familie a locuit într-o casă de peste linia ferată a gării. Până în 1900 Nae a ajuns șeful depoului CFR din oraș. Tot în acel an și-a pierdut și cea de-a doua soție, pe Elena, răpusă tot de boală de piept. Bărbatul s-a mutat cu băiatul său la București, la mama Elenei, într-o casă din preajma Gării de Nord și a faimoasei fabrici de bere Luther.

După ce făcuse primii ani de școală la Buzău, la București Leonard a fost înscris la Institutul compozitorului Ion Nonna Ottescu. Tatăl îi observase aplecarea și talentul către muzică și artă dramatică. Aici a fost coleg cu viitorul actor Tony Bulandra (mai mare în vârstă cu 5 ani), a studiat vioara cu un profesor italian și canto cu tenorul Theodor Popescu, care cântase pe scena Scalei din Milano. Studiile i-au fost inițial plătite de un unchi, dar din anul 1903 familia nu i-a mai putut susține financiar școala. Făcându-și debutul la serbările publice ale Institutului, Leonard atrăsese deja atenția unora dintre trupele artistice private, așa că s-a putut angaja într-un astfel de grup – cel condus de Nicu Poenaru – mai întâi drept copil de trupă, apoi drept corist. Cu acesta a făcut primele călătorii în țară. La Iași, trupei i s-a alăturat artistul Vladimir Maximilian, prieten al lui Leonard din copilăria de la Buzău, care i-a rămas coleg de scenă și partener în afacerile artistice private. Anii 1904-05 au arătat mobilitatea unui tânăr artist aflat în căutarea unui colectiv potrivit. Trecând de la compania lui Poenaru la cea a lui Alexandru Marinescu, care juca la teatrul de vară din Grădina Rașca din București, apoi la trupa condusă de Alecu Bărcănescu și Niculescu-Buzău, Leonard s-a „așezat” în 1905, intrând în grupul condus de Constantin Grigoriu, care ținea reprezentații la teatrul din Parcul Oteteleșanu. Alături de aceasta, talentul a început să îi fie pus în valoare, recunoscut de public, iar viața să i se închege. I-a avut colegi de scenă pe tenorii Vladimir Maximilian, Gogu Carussy şi Nae Ciucurette, dar și pe sopranele Florica Florescu și Elena Teodorescu, care i-a devenit și (primă) soție.

Până la sfârșitul secolului XIX, opereta fusese un tip de teatru practicat aproape exclusiv de trupe străine, itinerante. Grupul format în 1904 de Constantin Grigoriu, Compania Lirică Română, a fost primul ansamblu stabil de operetă din țară. În doar câțiva ani, el s-a dezvoltat într-una dintre cele mai bune și mai apreciate colective de artiști lirici români. Constantin Grigoriu a fost recunoscut pentru instinctul aparte de a descoperi și promova noi talente, la fel pentru atenția acordată calității spectacolelor, indiferent dacă ele erau jucate în Capitală sau în provincie. De la actori la costumieri și montatori de decoruri, Compania însemna peste 120 de persoane. Artiștii nu plecau în turneu fără cel puțin 8 spectacole în repertoriu, având în vedere că rămâneau săptămâni în șir într-un oraș, iar sosirea lor era sărbătorită ca eveniment monden special.

În următorii ani, Nae Leonard a avut turnee în zeci de orașe românești și a apărut în zeci de piese, în unele având deja rolul principal. Vocea și prezența sa scenică au început să impresioneze puternic publicul. Recunoașterea sa „definitivă” s-a petrecut în vara anului 1907, atunci când a jucat rolul prințului Danilo în Văduva veselă, operă pusă în scenă la București la doar 2 ani de la premiera sa în Viena. Acesta a fost momentul în care lui Leonard a început să îi fie construit renumele de Prinț al Operetei. Publicul a dezvoltat o adevărată frenezie adulatoare, iar imaginea lui Leonard a ajuns să concureze cu cele mai mari nume ale scenei lirice europene.

După un succes fulminant în turneele românești, în 1908 el a încercat să obțină un contract la Viena, la Volksoper (Opera Populară / de Stat), dar primele contacte cu directoratul instituției au fost descurajante. În condițiile acestea, în următorii ani s-a preocupat de propria pregătire. În 1910, sub protecția financiară a lui Ioan Dalles, Leonard a plecat pentru câteva luni de zile la Paris, pentru studii de perfecționare cu Jean de Részké, profesor de canto cu renume în întreaga Europă.

Amintirea lui Ioan I. Dalles se păstrează astăzi mai ales în memoria comunitară a Bucureștiului, numele său asociindu-se unuia dintre cele mai bine cunoscute spații de cultură ale orașului. Părinții săi, Ioan G. și Elena Dalles, greci în origini, au fost moșieri bogați, filantropi, iubitori de artă, ocrotitori ai intelectualității românești de la sfârșitul secolului al XIX-lea, pe care o reuneau în conacul lor de la Bucșani, din Dâmbovița. Educat la Paris, Ioan a moștenit sensibilitatea părinților și a devenit de tânăr un protector al comunității, prin actele sale caritabile ca și prin mecenatul asupra unora dintre cei mai cunoscuți artiști români ai începutului de secol XX. Ioan I. Dalles a pierit la numai 35 de ani (în 1914), din cauza unei molipsiri de antrax. I-a supraviețuit mama, rămasă singură după pierderea treptată a tuturor celor din familie (soțul și cei 3 copii, sfârșiți la diferite vârste). În testamentul său, Elena Dalles și-a împărțit vasta avere cauzelor caritabile și culturale. Rămasă fără moștenitori, și-a lăsat patrimoniul în grija unor instituții diverse, cea mai mare parte Academiei Române. Acesteia i-a revenit și o clădire din București, unde trebuia să fie înființată o fundație culturală purtând numele fiului ei. În 1932, la 11 ani de la dispariția Elenei, autoritățile statului au reușit să inaugureze localul Fundației „Ioan I. Dalles”, devenită în timp unul dintre reperele infrastructurii culturale a Bucureștiului.

Întors în vara anului 1910, Nae Leonard s-a înscris la Conservatorul din București, continuând în paralel turneele cu trupa lui Constantin Grigoriu. Acesta s-a retras în vara lui 1913, iar Compania sa artistică a rămas sub conducerea lui Nae Leonard și a lui Vladimir Maximilian. Între timp, în viața privată, Leonard divorțase și se recăsătorise, de data aceasta nu cu o artistă, ci cu fiica unui moșier din Focșani, Elena Guriță. Cuplul a rezistat puțini ani. Neputându-se acomoda comportamentului artistic libertin al soțului, Elena l-a părăsit, rămânând la Iași după refugiul impus din Primul Război Mondial. În orice caz, în 1918 Leonard fusese deja cucerit de tânăra Dora Steuermann, fiica patronului restaurantului și hotelului Continental din București, care avea să îi devină cea de-a treia soție.

„Dacă cineva mi-ar cere să transcriu simbolic epoca de lirism și entuziasm din preajma lui 1914, aș spune: Iorga, Leonard” (prozatorul Victor Papilian, citat de Stelian Ionescu-Angel în Astă seară cântă Leonard)

Nae și Maximilian s-au străduit să continue activitatea Companiei Lirice Române chiar și în condițiile tensionate ale angajării țării în Primul Război Mondial. În 1919 Leonard adunase 15 ani de activitate, timp în care jucase peste 200 de roluri, în 4500 de reprezentații. Maximilian s-a retras în 1921, Compania reținând doar numele lui Leonard, care va face comenzi speciale la Paris și Viena pentru a o înzestra cu decoruri și costume. În următorii ani, succesul stagiunilor și turneelor a alternat cu momente în care interesul publicului pentru operetă scădea simțitor, iar încasările deveneau foarte slabe. Grupul s-a destrămat în 1924, iar Nae Leonard s-a alăturat trupei de operă și operetă condusă de C. Stănescu-Cerna. A colaborat cu aceasta în următorii ani, chiar dacă a mai avut câteva tentative de a-și reface o trupă proprie. În 1925, un turneu francez i-a atras cronici excepționale. Tuberculoza care avea să-l răpună doar câțiva ani mai târziu începuse însă să se manifeste deja.

La începutul lui decembrie 1928, boala de plămâni era agravată și îl slăbise mult. Cu febră mare și crize violente de hemoptizie, Leonard a insistat să rămână pe scenă în ultima sa reprezentație, sub ochii sălii pline a Teatrului Liric din București. Știind că se află în faza terminală a bolii, s-a retras în casa tatălui său, stabilit la Câmpulung, pentru a se odihni și a încerca să se mai recupereze. Nu a avut șanse de revenire, s-a stins 3 săptămâni mai târziu. Adulat de colegi și de public, a fost adus înapoi la București pentru a fi înmormântat. Prieten apropiat, marele Grigoraş Dinicu i-a însoțit cortegiul cu lăutarii săi, cântându-i ariile favorite, cele care l-au sensibilizat cel mai mult ori i-au adus gloria pe scenă.

***

Rememorată, moștenirea artistică a lui Nae Leonard este nemăsurabilă. Recunoscută încă din timpul vieții, ea i-a fost cinstită pentru prima dată chiar la puțini ani de la dispariție. În 1932, după inițiativa Rampei, cea mai reputată revistă românească de teatru, muzică, artă și literatură a vremii, contemporanii i-au ridicat lui Nae Leonard, prin contribuție publică, un monument pe Șoseaua Kiseleff. Galațiul, ca oraș natal, a trimis atunci o sumă consistentă de bani, dar cea mai puternică dovadă de prețuire și neuitare i-a oferit-o în anul 1972, atunci când Teatrul Muzical i-a primit numele. În 2003, în fața localului acestuia a fost așezat bustul tenorului, lucrat de sculptorul Gheorghe Terescenco. Astăzi, imaginea lui Nae Leonard își recapătă dimensiunea morală cuvenită, prin Festivalul anual de Operă și Operetă care îi onorează amintirea.

***

De-a lungul carierei sale, Nae Leonard a revenit deseori la Galați, unde trupele lirice cu care colabora se opreau timp îndelungat pentru a-și încânta spectatorii cu piesele, costumele și decorurile lor.

Tenorul se caza atunci la frumosul Grand Hotel de pe strada Domnească. Biografii săi notează că ar fi vizitat întotdeauna și casa părintească, din care ar fi păstrat încă amintiri, deși reținem faptul că băiatul avea doar 2 ani atunci când, orfan de mamă, a fost mutat de tată în alt oraș și altă familie.

Aflată în vechea Piață Moruzzi, pe strada Păcii de astăzi, casa există încă. Construită în ultimele decenii ale sec. XIX, în stil vernacular, ea nu mai păstrează cu exactitate înfățișarea inițială, proprietarii succesivi aducându-i modificări diverse.

 

Surse bibliografice:

  • „Nae Leonard” [fișă biografică] în Minerva. Enciclopedie română, Cluj, 1929
  • „Nae Leonard” [fișă biografică] în Galeria portretelor, proiect al Muzeului Național de Istorie a României, galeriaportretelor.ro
  • Camelia Toporaş, Tena Bezman, Rocsana Irimia, Otilia Pricopi, Oameni în memoria Galaţiului. Aniversări 2018–2019, Galaţi, Axis Libri, 2019
  • Stelian Ionescu-Angel, Astă seară cântă Leonard, Editura Muzicală, București, 1970
  • Gaby Michailescu, Leonard, soldatul de ciocolată, Editura Muzicală, București, 1984
  • „Casa Nae Leonard” în Valentin Bodea, Monumente istorice și personalități din orașul Galați, Editura Sinteze, Galați, 2015
  • Oana Ilie, „The story of a story: the Grigoriu Theatre Company”, în STUDIA UBB DRAMATICA, vol. LXIII, nr. 1/2018
  • Serviciul InfoGhid al Bibliotecii Județene „V. A. Urechia” Galați
  • Centrul Metropolitan de Educație și Cultură „Ioan I. Dalles”, www.dalles.ro, secțiunea Istoric

Te-ar mai putea interesa

Scroll to Top