Casa VINCENZO FANCIOTTI (str. Domnească nr. 45)

Articol documentar realizat cu susținerea Prutul S.A.

Imobilul care găzduiește astăzi Librăria Humanitas are o istorie împletită cu povestea unora dintre cele mai ilustre personalități și stabilimente ale Galaților de secol XIX.

Construit la jumătatea secolului, el a fost vândut în 1867 de către Aristide Rosetti lui Vincenzo Fanciotti. Născut în Sardinia, acesta a făcut parte dintr-o serie de negustori italieni care, stabiliți în Galați și Brăila, au făcut averi nemăsurabile din exportul cu cereale, devenind unii dintre cei mai de seamă negustori ai regiunii, conturându-se drept membri de frunte ai comunității, atât prin prestigiul profesional cât și prin meritul de a fi acționat ca mari filantropi.

Primul sosit în portul nostru ar fi fost fratele lui Vincenzo, Giovanni, stabilit aici în jurul anului 1842, la vârsta de 30 de ani, împreună cu soția sa Maria, cu 9 ani mai tânără. Peste ani, cuplul a avut cel puțin 4 copii: Enrichetta, Antonella, Ernesto și Carolina. Cândva în 1844–1846 i-ar fi urmat și Vincenzo. În următorii ani, ambii frați și-au găsit parteneri de afaceri și și-au înființat firme de comerț: Giovanni a înregistrat împreună cu Pasquale Lamberti Fanciotti Lamberti & Co, iar Vincenzo a deschis în 1851, în asociere cu un anume G. Peretti, Vincenzo Fanciotti & Co.

Giovanni Fanciotti

Pentru Giovanni, primii ani au fost marcați de neșansă și dificultăți. El și-a început activitatea într-o perioadă în care porturile dunărene, în special Galații, treceau printr-o scădere semnificativă a comerțului cu cereale, în special cu Anglia, principala piață de absorbție în anii anteriori. În 1847 firma lui Giovanni, la fel ca multe alte case de comerț din regiune, a falimentat. De vină au fost și modurile riscante, speculante, în care se făceau uneori afacerile, lipsa de rigoare în contabilitate, creditele contractate pe sume prea îndrăznețe, litigiile prea numeroase între companii. Giovanni a fost nevoit să își ipotecheze posesiunile – o casă la Galaţi şi depozite la Galaţi şi Brăila – dar avea să își revină repede, reușind în următorii ani să construiască una dintre cele mai stabile și mai mari case comerciale existente în cele două porturi.

Lăsându-i Galațiul fratelui Vincenzo, Giovanni s-a înrădăcinat în orașul vecin. Concomitența ori transferul afacerilor între Galați și Brăila era o practică uzuală în universul comercial și des întâlnită în rândul diasporei italiene. Când afacerile nu mai mergeau într-unul din oraşe, sediul era transferat în cel alăturat, ori se deschidea o filială. Așa se întâmpla că, deși aveau reședința într-un port, mulți comercianți mari își desfășurau activitățile (și) în celălalt. Casa comercială Fanciotti, pe filiera lui Giovanni, a ajuns astfel să aibă una din cele mai îndelungate activitǎţi de profil din Brǎila.

Familia s-a perpetuat de-a lungul următorului secol. În oraș rămâne și astăzi cunoscută o casă Fanciotti, ocupată în perioada interbelică de nepotul lui Giovanni – Romulus (Romolo) Fanciotti, primul medic urolog din orașul Brăila. Născut în 1895, Romolo a fost educat la liceul Sf. Sava din București, apoi s-a înscris la cursurile Facultății de Medicină. În timpul Primului Război Mondial și-a întrerupt studenția, fiind mobilizat chiar dacă, având încă cetățenia italiană a părinților săi, el fusese inițial scos de pe listele de recrutare. Statul român i-a dat cetățenie în anul 1919. Absolvent în 1923, Romolo s-a întors la Brăila, unde s-a integrat în sistemul medical de stat, dar și-a deschis și cabinet particular. În anul 1929 el a urmat la Paris un curs de specializare în urologie, devenind primul medic din Brăila specialist în domeniu. De-a lungul carierei avea să devină unul dintre cei mai buni și mai apreciați doctori ai generației sale.

Vincenzo Fanciotti

Având problemele financiare ale fratelui său ca primă lecție profesională la Dunăre, Vincenzo pare să fi știut să se dezvolte în siguranță. Activitatea i-a crescut rapid și foarte bine. De altfel, întreaga familie și-a revenit și s-a făcut remarcată în cercurile cele mai înalte. La doar câțiva ani de la falimentul său, Giovanni Fanciotti era numit în Comisia de înfrumuseţare a oraşului. În 1856 Vincenzo Fanciotti l-a găzduit, în casele pe care le ocupa la acel moment, pe reprezentantul Angliei în Comisia Europeană a Dunării. Alături de alt mare comerciant italian, Francesco Delvecchio, el a devenit și unul dintre apropiații lui Alexandru Ioan Cuza.

„De unde începe azi hotel Imperial, numit așa în cinstea Țarului Neculai I Pavloviéi al Rusiei și până la hotel Metropol de azi, numit pe vremuri hanul Iui Țigănuș, se întindeâ locul Paharnicului Paraschiv Șerban, proprietarul moșiei Băleni. Hotelul Imperial era hanul lui Paraschiv, unde se adunau marii cartefori ai târgului și feciorii de bani gata, cari risipeau averi, sănătate și vreme în chefuri și orgii cu femei desfrânate, zile și nopți, până la deplină îndobitocire. Paraschiv, ca agă, a prezidat alegerile pentru Divanul Ad-hoc. La acest han era atras uneori și tânărul Alecu Cuza (…) Tot aici se adunau, ca la bursă pentru afaceri, marii negustori sau empori ai târgului, italienii; Delvechio, bătrânul Fanciotti, Dumitru Rodocanachi, președintele Comunității eline, Sechiari, Gheorghe Vlasto și alții, cari învârteau afaceri de mii de galbeni pe zi.”

(Gh. N. Munteanu-Bârlad, Galații)

Vincenzo Fanciotti a devenit unul dintre giganții comerțului de import–export făcut prin portul gălățean, având în proprietate nu numai o infrastructură materială, ci și elemente esențiale din circuitul economic. La sfârșitul anilor 1850–începutul anilor 1860 el a preluat de la prietenul său, Francesco Delvecchio, clădirea în care funcționa ad-hoc Bursa orașului, preferată de negustori în defavoarea stabilimentului rival și problematic al lui Giovanni Inglesi (mai multe detalii la Palatul Navigației). Cu averea tot mai consistentă  și o putere imensă de investiție, Fanciotti a devenit magnat imobiliar. Din ceea ce era vizibil și publicului, numele său era purtat de o cafenea, o piață, un hotel. Gălățenii vremii îl cunoșteau și ca mare filantrop, donator important pentru stabilimentele școlare și culturale care începeau să se înființeze în comunitate.

În familie, Vincenzo Fanciotti a avut 2 fiice, Giuletta și Carolina. Cea dintâi s-a căsătorit cu venețianul Giuseppe Verona (armator și mare proprietar, colaborator apropiat al socrului său, consilier comunal), iar cea de-a doua cu un anume Player. Ambele familii au avut câte 2 copii: Georges Verona şi Adela, căsătorită ulterior cu un medic, Vico, respectiv Ricardo şi Attilio Player.

Viața familiei Fanciotti a fost umbrită de tragedia îmbolnăvirii irecuperabile și, în 1886, a sinuciderii lui Vincenzo. După ce ani de zile a încercat să se întremeze, urmând tratamente la Viena, marele comerciant și-a luat viața cu un revolver. Avea 66 de ani. Pentru a-i onora memoria, ginerii săi, Verona și Player, vor plăti ca una dintre cele mai reputate tipografii din oraș să îi publice, în același an, memoriile:

Le memorie di Vincenzo Fanciotti, promulgate da Giuseppe G. Verona e Federico Player, comentate da Ipolito Sembiati, Tipografia I. G. Nebuneli, Galatz, 1886

Familia după Vincenzo. Clădirea de pe strada Domnească

Prin testament, averea lui Fanciotti le-a revenit celor 2 fiice, de administrare ocupându-se soții lor.

În 1889 Giuseppe Verona a deschis pe strada Dogăriei, vizavi de vama portului, o casă de comerț, care avea să se ocupe cu „afaceri de expedițiune, commission și agentură a tot felul de mărfuri”. Un an mai târziu el a fost decorat de regele Carol I, pentru activitatea sa în beneficiul orașului și a dezvoltării economice a țării.

În anul 1897, tot Giuseppe solicita Primăriei să-i permită transformarea faţadei imobilului din strada Domnească. Câțiva ani mai târziu, proprietatea a ajuns în grija fiului său, Georges. Georges G. Verona era negustor de succes în propriul drept, având o afacere comercială înregistrată sub numele G. G. Verona Fiu, furnizori și antreprenori. În anul 1908, el a primit inclusiv dreptul de a reprezenta onorific interesele consulare ale Belgiei la Galați. În timpul Primului Război Mondial, întreaga sa avere a fost pusă sub sechestru de statul român. Ea se compunea din 15 imobile în Galați și 1 imobil în București, și era administrată de dr. Ettore Vico, soțul surorii sale, Adela.

În anii 1900, imobilul de pe strada Domnească a fost sediul rafinatului Intim Club, asociația cea mai selectă a domnilor din înalta societate gălățeană. Aici se discutau politică și afaceri în afara cadrului strict profesional, se organizau acțiunile de binefacere, dar se lua și masa de prânz, se citeau gazete ori se jucau cărți. Membrii plăteau o cotizație anuală și aveau de respectat un regulament. În anul 1907, președinte al Intim Club-ului era respectabilul doctor Alexandru Carnabel, iar printre membri se numărau bărbații din marile familii ale orașului (Dall’Orso, Climi, Mantu, Plesnilă, Auschnitt, Malaxa, Codreanu ș.a.), alături de înalții reprezentanți diplomatici (precum Pierre de Kartamischeff, consulul rus și reprezentantul Imperiului în Comisiunea Europeană). Mulți dintre membrii Intim Club erau și membri ai Lojei Masonice.

În anul 1923, frații Max şi Edgar Auschnitt, marii industriași (v. casele Auschnitt), au cumpărat jumătate din imobilul situat pe strada Domnească, partea moștenită de Ricardo şi Attilio, cei doi băieți ai familiei Player. Proprietatea era acum împărțită între aceștia și Georges Verona.

Imobilul a fost afectat de cutremurul din 1940 și bombardamentele din 1944. În 1945, Georges Verona și-a vândut partea lui David și Aron Aronovici.

În anii 1950, clădirea a fost naționalizată de autoritățile regimului comunist.

Surse bibliografice:

• Vocea Covurluiului, An IX, 1881, diverse ediții
• Gh. N. Munteanu-Bârlad, Galații, 1927
• Valentin Bodea, Monumente istorice și personalități din orașul Galați, Editura Sinteze, 2015
• Bokor Zsuzsa (coord.), În căutarea târămului promis. Italienii din România, Cluj-Napoca, 2017
• Alina Dorojan, L’emigrazione italiana nelle terre romene (1861-1916), teză de doctorat (text în limba română), Universitatea Roma III
• Raluca Tomi, „Imigraţia italiană în spaţiul românesc: italienii din Galaţi şi Ismail (1834–1876)”, în Revista Istorică, Serie Nouă, Tomul XIX, nr. 3-4, mai-august 2008
• Marcel Capriș, „Repere istorice despre bursa de mărfuri din orașul Galați”, în Acta Marisiensis. Seria Historia 1, nr. 1/2020
• Mihaela Denisia Liușnea, „Cimitirul Eternitatea din Galați – monument de cultură urbană. Studiu de caz: Monumente funerare cu semnătură”, în Teologie și Educație la Dunărea De Jos, nr. 19/2021
• Elena-Ingrid Bahamat, „Timp liber şi mondenitate în Galaţii sfârşitului de secol XIX şi începutului de secol XX”, în Danubius, 1/2009
• Blog dedicat ramurei brăilene a familiei Fanciotti – https://enricofanciotti.wordpress.com/