FAMILIA ȘI CASELE PLESNILĂ

Articol documentar realizat cu susținerea Prutul S.A.

Una dintre cele mai reputate reprezentante ale elitei locale românești de la finele secolului XIX – începutul secolului XX, familia Plesnilă a avut rădăcini vechi, ce se puteau retrasa până în secolul XVI, atunci când strămoșii ei, pescari și colectori de gheață pe Dunăre și Brateș, aprovizionau curțile domnești din Iași și Suceava. Bine organizați într-o afacere din ce în ce mai complexă, pe deasupra atenți cu Domnia, ei au fost recompensați de Petru Rareș, în vremea când acesta ocupa tronul Moldovei, cu drept de proprietate asupra coastei Brateșului. În următoarele sute de ani, urmașii primilor Plesnilă și-au extins pământurile până ce, înspre anii 1900, familia avea strânsă o avere considerabilă, investită în mai multe proprietăți, reședințe construite în oraș și moșii în județ (Umbrărești, Lunca). Din pescari și comercianți la mijlocul anilor 1500, neamul Plesnilă s-a dezvoltat până la sfârșitul secolului XIX într-o veritabilă marcă a high life-ului gălățean, oameni de finețe culturală și profesională, cu diplome obținute la marile universități ale Occidentului.

La acea vreme, capul familiei era Constantin G. Plesnilă, cunoscut drept Costache / Costake (după grafia preferată în epocă), născut în anul 1847 în comuna Vârlezi. Avocat și doctor în drept, cu licență la universitatea din București și doctorat parizian (1876), membru în colegiul I de alegători, adică în categoria celor mai bogați cetățeni, cu censul cel mai ridicat, a fost om politic conservator (aplecare naturală, având în vedere statutul său economic și social; în anul 1911 prezida filiala din județul Covurlui) și primar al Galaţilor în anii 1896-98 și 1911.

Între anii 1880 și 1914 Costake s-a ocupat de construirea și îngrijirea celor 2 case de oraș ale familiei. Aflate în apropiere una de cealaltă, în vremurile acelea reședințele erau vecine, ambele având curți și grădini vaste. Dezvoltarea edilitară a presupus micșorarea spațiului verde și integrarea altor reședințe, ceea ce a însemnat că linia directă de legătură a familiei a fost întreruptă, dar și că adresele celor două clădiri s-au modificat succesiv de-a lungul anilor. Acest fapt îngreunează uneori retrasarea istoriei lor particulare.

Prima reședință a familiei a fost impunătoarea clădire care găzduiește astăzi sediul cotidianului Viața Liberă. Despre ea se știe că ar fi fost construită de Costake Plesnilă între anii 1883 și 1893, existând adică două momente distincte de intervenție asupra casei. Nu se cunoaște încă, în mod definitiv, dacă lotul ei a fost liber ori dacă pe el exista deja oarece construcție ridicată. Conform unor surse neconfirmate, marea casă a lui Costake Plesnilă nu ar fi fost clădită de acesta din temelie, ci mărită și modernizată pe structura uneia mai vechi, oferite prin act de dotă în anul 1882 de către socrul său, Gheorghe Volenti, pentru fiica sa (și soția lui Costake), Ecaterina.

Gheorghe Volenti, născut în anul 1832, a fost moșier, deputat și primar al Galaților în anii 1874-75. În 1873 el a făcut parte din delegația care, la moartea lui Alexandru Ioan Cuza, a mers la Ruginoasa pentru a prezenta condoleanțele Galaților.

Numele Ecaterinei Plesnilă apare pe listele persoanelor din întrega țară ce și-au asumat, în anul 1887, luarea în gestiune și plasarea biletelor de donațiune pentru construirea Palatului Atheneului din București.

Pentru Galații de la turnura secolului, reședința lui C. G. Plesnilă a fost o adevărată emblemă arhitecturală și mondenă. Ea rămâne de altfel, până în ziua de astăzi, una dintre cele mai impozante case de locuit ce străjuiesc strada Domnească. După doar câțiva ani de la finalizarea sa, pe lotul vecin avea să fie ridicată, de către bogatul antreprenor grec Elie Climis, spectaculoasa casă în stil eclectic, vândută ulterior tânărului industriaș Max Auschnitt. Împreună, cele două clădiri impresionau prin grandoarea dimensiunilor și particularitatea estetică a alăturării lor, și întruchipau în material imaginea simbolică a unei societăți locale bine integrate în ritmul social-cultural și economic al Europei.

După disparația lui Costake Plesnilă, în anul 1921, familia a vândut proprietatea. Nici o mărturie rămasă din acele vremuri nu ne povestește încă despre motivele pentru care moștenitorii au ales astfel. Casa ar fi ajuns la un moment dat în proprietatea familiei Ghillis (Ghiliș / Ghiles), comercianți bogați, de etnie armeni și de origine ruși, refugiați în Moldova după revoluția bolșevică. Aceștia aveau la rândul lor o foarte frumoasă casă pe strada Domnească, peste cale de casa doctorului grec Aristide Serfioti și lângă cea a industriașului grec Epaminonda Lambrinidis. Mai târziu, casa lui Costake Plesnilă ajunge în proprietatea unui anume Carol Roehrlich, care în anul 1926 o vinde administrației de stat (Casei de Asigurări Sociale).

Un Carol Rohrlich, evreu, de profesie agent de asigurări, apare în perioada 1886–1934 în scriptele diverselor asociațiuni din orașul Roman. La Galați, Rohrlich deținea mai multe proprietăți. Una din ele ar fi fost imobilul din strada Fotti (astăzi maior Iancu Fotea) folosit în perioada 1886–1926 drept sediu pentru Loja Masonică „Discipolii lui Pythagora”.

Cea de-a doua casă a familiei Plesnilă, aflată la doar câteva zeci de metri depărtare, a fost construită tot de Costake, dar este mai bine cunoscută drept reședința fiului său, Gheorghe / Georgel / Gigel Plesnilă (1883-1955). Locul fusese cumpărat de tată în jurul anului 1890. Aici existase, pare-se, o casă deja ridicată, iar actele păstrate în arhive nu par să indice că noul proprietar ar fi demolat-o pentru a construi altceva în loc. În primul deceniu al secolului XX aici ar fi fost găzduită o rudă a familiei, Efrosina Plesnilă. Nu cunoaștem cu exactitate ce relație exista între aceasta și Costake, dar într-ajutorarea locativă a rudelor aflate în nevoie, mai ales a femeilor văduvite sau sărace, de către părțile mai înstărite ale unei familii extinse era o practică uzuală în epocă, chiar un mandat moral pentru aceștia din urmă. În anul 1914 Costake Plesnilă solicita municipalității acordul pentru a întreprinde lucrări de reparare și îmbunătățire a casei. Nu știm dacă acțiunea marca părăsirea locuinței de către Efrosina, ori dacă familia făcea doar mentenanța proprietății. Cert este că în acea reședință se instala la un moment dat fiul lui Costake, cel mai probabil după moartea acestuia și intrarea în posesia moștenirii.

Gigel Plesnilă a fost, asemeni tatălui său, avocat și om politic de aplecare conservatoare, identități pe care și le asumase mai puțin din convingere și mai mult din respect pentru „obligațiile de familie” la care era supus prin descendență. Chiar dacă fără o pasiune deosebită, el și-a îndeplinit liniar rolurile înnăscute. Cu o licență în drept la București și un doctorat la Paris (1909), întocmai precum făcuse și înaintașul său, Gigel Plesnilă a profesat la Galați, având săli rezervate pentru cabinetul particular în propria casă, așa cum obișnuia majoritatea „liber profesioniștilor” cu ștaif ai epocii (avocați, medici, institutori particulari, artiști ș.a.m.d.), și fiind suficient de respectat încât să fie ales decan al Baroului județean. La nivel politic el a candidat pe listele parlamentare, fiind ales senator de Covurlui, și a ocupat la un momen dat funcția de prefect al județului.

Mărturiile epocii ne povestesc însă despre cum adevărata plăcere a lui Gigel Plesnilă nu era nici avocăția și nici implicarea în polemica politică, interesele fundamentale ale celor de pe poziția sa socială. Pasiunea sa era în schimb știința, mai cu seamă cea aplicată în tehnică, iar îndemânarea cu care experimenta pe cele mai inovatoare aparate și tehnologii ale vremii îi umplea salonul de curioși și entuziaști, adunați să vadă, de pildă, primul aparat de radio la căști apărut în orașul Galați, construit de Gigel Plesnilă însuși cu ajutorul schemelor din revista franțuzească Science et vie. Protipendada locală făcea, pare-se, un adevărat pelerinaj pentru a vedea această minune tehnică.

Tot pasiunea sa pentru tehnică l-a făcut pe Gigel Plesnilă unul dintre primii și foarte puținii posesori de automobil din oraș. Aceasta într-o vreme în care mașinile de condus întâlnite pe strada Domnească se numărau pe degete, fiind foarte costisitoare, dar și prea avangardiste pentru gustul unei societăți reticente la necunoscut și non-tradițional. În afară de avocatul Plesnilă, automobile mai aveau în Galații primelor decenii ale secolului XX numai personalități precum tânărul (și putred de bogatul) industriaș Max Auschnitt, consulul Rusiei la Comisia Europeană a Dunării, Pierre de Kartamischew (în forma franțuzită a numelui), ori Dimitrios Climis, mare comerciant grec, proprietar de băcănii îmbogățit peste măsură pe timpul Primului Război Mondial, al cărui fiu (Elie) se distingea deja în începutul anilor 1900 drept unul dintre cei mai pricepuți și mai de succes dezvoltatori imobiliari ai orașului. Gigel Plesnilă își argumenta necesitatea personală pentru automobil prin deplasările pe care era nevoit să le facă la moșiile din județ, iar lumea bună a orașului accepta cu amuzament binevoitor pretextul. Fiind atât de puține „echipaje” pe străzile orașului, la fel de cunoscuți precum mașinile erau și șoferii lor, adevărați profesioniști tratați cu respect și admirație. Șoferul lui Gigel Plesnilă era un german sud-basarabean pe nume Boris, provenit din coloniile formate în Bugeac la începutul secolului XIX.

Familia îi cuprindea pe Mia, soție tânără, adusă de la Brăilă, din casa unui gospodar „pricopsit, un alter ego al lui Tănase Scatiu”. Tatăl Miei, Aloman pe numele de familie, fusese în tinerețe vechil pe moșiile boierilor, apoi strânsese suficienți bani încât să devină arendaș și, într-un final, proprietar el însuși. Cumpărase de-a lungul anilor suficiente moșii încât să lase moștenire câte 2 fiecăruia dintre cei 6 copii. Avea, pare-se, una dintre cele mai mari și mai frumoase case din orașul alăturat. Gigel și Mia Aloman au avut 2 copii. Fata, Anișoara, era înscrisă ca externă la Institutul Notre Dame de Sion, al maicilor catolice. Băiatul, Radu, învăța la gimnaziul de băieți (Liceul Vasile Alecsandri) și, lucru extraordinar pentru copiii epocii, avea bicicletă. Biciclete folosea desigur, în scop pur utilitar, muncitorimea. Obiectul în sine nu era așadar o noutate în comunitate, dar posesia lui se răsfrângea în două direcții sociale, simbolice, foarte diferite. Pentru copiii de familie bună, bicicleta cumpărată echivala pare-se cu automobilul adulților. Iar pe strada principală, bogată, a Galațiului, numai o mână de tineri puteau savura sentimentul de a se plimba pe propria bicicletă.

Frânturi din viețile altor membri ai familiei Plesnilă:

• Existase la Galați un căpitan Plesnilă, posibil frate mai mare sau un văr al lui Costake. Acest ofițer a avut cel puțin 2 copii. Fiica sa, Natalia, era absolventă a Conservatoarelor din București și Viena. În anul 1892 ea trecea examenul de post la Conservatorul din Iași. Înainte de a se instala acolo, tănâra făcea o călătorie de studiu și plăcere la Paris, „spre a asculta pe celebritățile muzicale de acolo”. Era la rândul ei o pianistă recunoscută, susținând concerte în Galați, dar și în București și Iași. Ziarele locale îi urmăreau cu acribie evoluția și succesul. Aceleași gazete anunțau, tot în anul 1893, cum fiul căpitanului Plesnilă, Andreian, fusese admis în cursul superior al școlii de ofițeri din București.
• În anul 1881 un frate al avocatului C. Plesnilă, sergent de geniu, se sinucide, împușcându-se cu revolverul.
• Tot în anul 1881 cotidianele locale difuzează un adevărat „serial polițist” privind evenimentele petrecute la moșia Lunca a marelui proprietar Ioan Plesnilă. Născut în anul 1834, este iarăși posibil ca acesta să fi fost fie un frate, fie un văr al avocatului Costake Plesnilă. Conservator, în tradiția marilor latifundiari, Ioan a avut o foarte bogată carieră politică la nivel de oraș și județ, ocupând unele dintre cele mai înalte funcții administrative. În afară de acestea, a fost un susținător foarte activ al construcției căii ferate Galați–Bârlad, văzând-o drept o măsură foarte utilă încercărilor de redresare economică a portului. Fiind președinte ale Camerei de Comerț din oraș (1893), a fost deosebit de apreciat pentru faptul că a reușit să regleze situația Bursei vechi a orașului.

La 1845, domnitorul Mihail Sturdza i-a acordat căminarului [colector de dări pentru băuturile spirtoase] Giovanni Englesi din Galați, italian supus britanic, „un important loc de la malul Dunării”, din proprietatea comunei, unde acesta trebuia să deschidă o Bursă publică pentru comerț, pe cheltuiala sa și după modelul celor din Europa. Atunci când era gata construită, clădirea trebuia să fie predată autorităților. Se pare că Englesi, deși a pus pe frontispiciul clădirii semnul de Bursă, nu a predat-o românilor, instalând în ea cafenele și birouri pentru comercianții de coloniale, ori închiriind spații pentru consulate. Câștigurile sale din afacere erau „colosale”, după cum notau cu indignare ziarele vremii. Ioan Plesnilă a intervenit pentru reglarea datoriilor și punerea în drept a autorităților orașului.

În tradiția boierilor cu simțul natural al datoriei sociale dictate de rang, Ioan Plesnilă s-a îngrijit de locuitorii moșiilor sale, le-a zidit, înzestrat și întreținut bisericile și școlile. De altfel, testamentul său a cuprins un dar consistent pentru construirea și dotarea Bisericii „Adormirea Maicii Domnului” din Cimitirul Eternitatea.

În primăvara anului 1881, moșia Lunca a lui Ioan Plesnilă (care avea să ajungă, peste ani, la Gigel Plesnilă) a fost atacată și vandalizată de o bandă de 12 hoți. Detaliile erau oferite de însuși păgubitul, care publica o scrisoare deschisă în cotidianul Vocea Covurluiului, al cărui proprietar îi era apropiat. Pe la orele 8-9 seara, înarmați cu revolvere și cuțite lungi, cu două tăișuri, bandiții au pătruns în casa aflată pe moșie, au legat vechilul și servitorii, au răscolit toate odăile și, spărgând lacătele cuferelor, au jefuit bani, monede de aur și argint, bijuterii, polițe de bancă. Au luat cu ei hainele și rufăria de preț ale proprietarului, arme noi și de colecție, dar și condicele moșiei. Plesnilă considera că scăpase cu viață numai pentru că avusese norocul ca în acea seară să nu fi fost la Lunca. Principalul suspect al violentului atac era Toader Moise, zis Pruteanu, un binecunoscut șef de bandă. Moșierul gândea că totul fusese un act de răzbunare deoarece, ca prim-jurat într-un proces intentat lui Pruteanu pentru nelegiuirile sale, facilitase condamnarea acestuia la muncă silnică pe viață. La doar câteva zile de la agresiune, ziarul raporta că la Brăila ar fi fost prins un bandit, cu unele dintre bunurile furate asupra lui, care mărturisise că făcuse parte din banda lui Pruteanu. De altfel, se considera că la Brăila s-ar fi aflat „cuibul” grupării. Hoțul urma să fie adus înspre recunoaștere în fața servitorilor moșiei. Se reușise chiar prinderea unuia dintre fiii liderului, dar nu și pe el (patrulele de călărași îl identificaseră pe calea spre Brăila, dar nu avuseseră armele încărcate și îl scăpaseră în fuga calului). La circa 2 săptămâni de la întâmplare, Ioan Plesnilă îi transmitea mulțumiri publice lui G. C. Robescu, prim-procurorul orașului, care se ocupase personal de investigațiile cazului, reușind să obțină de la banditul deja prins recunoașterea faptului că acțiunea avusese drept scop principal uciderea lui Plesnilă. De altfel, câteva zile mai târziu, Ioan Plesnilă anunța că își asigurase averea și că tocmise pe bani grei 2 arnăuți care să îl păzească, având în vedere că Pruteanu era încă în libertate, ba chiar era suspectat de a fi comis o nouă crimă în județ.

Surse bibliografice

• Covurluiul, 1892-1893, diverse ediții
• Vocea Covurluiului, 1881, diverse ediții
• Albumul avocaților din România, Tipografia Unirea, București, 1911
• Constantin Esarcu, Palatal Atheneului. Dare de seamă despre toate operațiunile loteriei Atheneului, Tipografia N. Georgescu, București, 1887
• G. Bogdan-Duică, Ovreii pământeni și subpământeni. Documente senzaționale, Institutul de Editură și Arte Grafice Flacăra, București, 1913
• Nicolae Iorga, Contribuții la istoria modernă a Galaților, Imprimeria Națională, București, 1932
• Livia Ciupercă, Vlăstare de la Dunărea de Jos, Ed. StudIS, Iași, 2017
• Valentin Bodea, Monumente istorice și personalități din orașul Galați, Ed. Sinteze, Galați, 2015
• Crișan V. Mușețeanu, Opere alese I. Lumea copilăriei mele, Editura Muzeului de Istorie Galați, 2013
• Pincu Pascal, Obștea evreiască din Roman, Ed. Hasefer, București, 2001, tradusă în limba engleză de Sorin Goldenberg et all., consultată pe jewishgen.org