Articol documentar susținut de Prutul S.A.
La începutul anilor 1830, în Țara Românească și Moldova au fost emise Regulamentele Organice, proto-Constituții ce au normat pentru prima oară, într-o manieră extinsă și coerentă, chiar dacă incipientă, valorile, principiile și manierele de organizare ale vieții politico-administrative din cele două regiuni extra-carpatice.
În contextul politic al epocii, compunerea celor două legi a fost inițiată, dirijată și supravegheată de puterea imperială rusească, protectoare autodeclarată a Țărilor Române în relația de dependență pe care acestea o aveau față de Imperiul Otoman. Câștigătoare în războiul cu Poarta din anii 1828-29, sub umbrela propriilor obiective geopolitice, Rusia le înapoiază Principatelor autonomia administrativă. Îndepărtarea strategică a autorității morale turcești asupra Bucureștilor și Iașiului a presupus și „curățarea” instinctelor fanariote din mentalitatea și tradiția administrativă locală. Astfel, deși controlate de forțe politice exterioare, transformările declanșate în mediul administrativ românesc au avut rezultate avantajoase intereselor ultime ale acestuia. Chiar dictate dinspre conservatorul Sankt Petersburg, Regulamentele Organice au sprijinit răspândirea notelor modernității în Moldova și Muntenia. În acest proces, un mare rol a fost jucat de influențele culturale franceze, ori cele generalmente vest-europene, mai umaniste și mai liberale, agreate de o parte a elitelor rusești și balcanice.
Caracteristici esențiale ale acestei noi mentalități au fost aplecările vizibile înspre responsabilizarea morală și profesională a administrației, îmbunătățirea relației dintre ceea ce statul le solicita și oferea înapoi cetățenilor săi, și în genere apariția unei preocupări față de individ și nevoile sale firești.
În plan național, o urmare directă a acestui context a fost apariția planurilor de sistematizare edilitară, de eficientizare a spațiului împărțit de comunitate pentru trai și muncă, dar și de înfrumusețare a acestuia. Astfel, după model european, se conturează primele intenții de construire ordonată a unor infrastructuri și de formare a unor servicii publice. Printre alte componente fundamentale ale conviețuirii sociale, în atenția autorităților au intrat îngrijirea sănătății populației, educarea copiilor, dar și asigurarea unor medii de petrecere a timpului liber. Având exemplele occidentale ale spațiilor comune de recreere, în capitalele și localitățile mai dezvoltate ale Moldovei și Munteniei apar primele planuri de înființate a unor grădini publice. Autoritățile au început să pună tot mai mult preț pe cunoștințele de specialitate ale celor care puteau ghida efectiv aceste procese constructoare, mai ales pe competențele persoanelor ce luau contact direct cu Europa și puteau intermedia preluarea modelelor și tehnicilor occidentale. De aceea, atunci când românii care să se fi școlit la Paris, Viena, Londra, Roma, Kiev, Leipzig ș.a.m.d. erau încă foarte puțin numeroși, statul apela la străini.
În portul Galaților, inițiativa de înființare a unui spațiu verde regularizat și deschis tuturor locuitorilor s-a manifestat pentru prima dată la începutul anilor 1840, atunci când a fost constituită o primă Comisie specială pentru înfrumusețarea orașului. Pentru proiectarea acestui spațiu a fost tocmit Ioan Zamero, un cetățean austriac. Sarcina lui era organizarea planimetrică a grădinii, adică trasarea viitoarelor alei și stabilirea punctelor în care aveau să fie plantate primele mii de puieți de arbori și arbuști. Nu cunoaștem ce s-a ales de contract, dar știm că amplasamentul general al grădinilor publice a fost schițat în anul 1842, în cuprinsul planului urbanistic al inginerului Ignat Rizer. Cert este că planul a stagnat timp de aproape 2 decenii. El a început să fie pus în practică abia în anul 1861, iar primele rezultate au fost vizibile în 1864, în vremea pârcălabului Iorgu Ghica. Atunci, Grădina Publică a orașului a luat formă cu o seră pentru flori și o pepinieră de brazi, plante comandate în Austria și Turcia. Peste 1 000 de arbori indigeni au fost aduși de pe moșia lui Lascăr Catargiu, Docăneasca (Golășei). Lucrările de amenajare completă s-au întins până în 1890 și au presupus consolidarea malului dinspre lacul Brateș, împrejmuirea cu gard a Grădinii, construirea fântânilor arteziene și a bazinului central, a bufetului și pavilionului pentru fanfară.
Între 1838 și 1860, Ignat Rizer a imaginat și îmbunătățit ceea ce avea să devină primul plan general de „construcție a târgului” Galați, adică de sistematizare edilitară, prin trasarea limitelor orașului și a unui perimetru central din care dezvoltarea urbană să pornească înspre exterior. Luând forma unei piețe octogonale, această suprafață-nucleu era încadrată de Ulița Domnească (proaspăt trasată), respectiv Ulița Lungă (strada Traian), și străzile diagonale ce trasează și în ziua de astăzi centrul vechi: pe partea vestică, străzile Bucovinei, Anul Revoluţiei 1848, Stelei și Șanțul/George Coșbuc, la acea vreme limită a Galaților; pe partea estică străzile Elena Doamna şi Vasile Alecsandri, ce încadrau locul viitoarei Grădini Publice.
Fiind primul spațiu de agrement din orașul Galați, Grădina Publică a devenit, în următoarele decenii ale secolului XIX, un punct de referință pentru comunitatea locală. Deși până la finele secolului i s-au mai alăturat alte 4 parcuri (printre care Parcul Municipal / Central, redenumit ulterior Parcul Eminescu, și Parcul Carol, cunoscut astăzi drept Parcul CFR), Grădina a rămas punctul absolut de convergere a locuitorilor și vizitatorilor orașului.
Pe măsură ce condițiile politice și economice ale țării, între timp unite, au evoluat benefic, înspre stabilitate și prosperitate, locuri precum Grădina Publică a Galaților au devenit simbolul unei bunăstări sociale. Prezența în spațiile verzi, de promenadă ori, general vorbind, de loisir, a tot mai multor cetățeni, de pe toate treptele sociale, și angrenarea lor în activități publice din ce în ce mai diversificate au fost, alături de alte semne culturale, politice și economice, adevărate barometre ale mersului societății românești. În fond, timpul din ce în ce mai mult avut la dispoziție de populație (ori măcar de anumite segmente ale ei) pentru odihnă și destindere a marcat lipsa frământărilor majore în sânul societății, progresul ei stabil, precum și conectarea la spiritul, modul și ritmul de viață european, la acea Belle Époque ce nu avea să fie întreruptă decât de izbucnirea violentului și traumaticului Prim Război Mondial.
Grădina Galaților era locul marilor serbări publice, întreaga comunitate locală, bogați și sărmani, burghezi și muncitori reunindu-se pentru celebrarea evenimentelor ce purtau însemnătate în viața colectivității.
Ea era principalul loc de destindere socială, inerent democratizant pentru că reproducea la scară mai mică întreaga coloratură a portului cosmopolit, unde poporenii își arătau simțirea de bine printr-un spectru lung de comportări.
Cei mai expansivi erau locuitorii cartierelor cele mai vechi, așa-numitele mahalale, în special negustorii ce urcau din Valea Orașului pentru a-și vinde mărfurile în Deal, în zona ce pornea de la străzile Cuza, Bravu și continua în sus, înspre Domnească, Mavromol (Bălcescu), Traian ș.a.m.d. Toptangiii, misiții, geambașii se întrețineau într-„un fel de baracă, zisă cazinou” amplasată pe una dintre laturile Grădinii, de unde le răsunau muzica plătită gras lăutarilor, chiotele, dar și focurile de pistol, lansate în fervoarea petrecerilor udate cu multă bere și vin. La final se încolonau birjele ca să preia grupuri-grupuri de petrecăreți, întotdeauna unele dintre cele mai ieftine și mai neîngrijite, comandate tot din Valea Orașului, deoarece muscalii de pe Calea Domnească (birjarii cu ștaif ai orașului, de regulă ruși scapeți, care făceau din demnitatea slujbei o onoare personală) nu se înjoseau la preluarea unor asemenea clienți.
Toptangiu = negustor angrosist
Misit = samsar, intermediar în comerț
Geambaș = vânzător de cai
Grădina cea mare a orașului era apoi locul de recreere a cuviincioasei burghezii, pentru care plimbarea duminicală, savurată în familie sau în cuplu, era însoțită de ritmurile muzicilor militare și încheiată la bufetul unde se putea comanda, după pofta și punga fiecăruia, apă minerală, lapte bătut, patiserie rafinată sau bere Luther.
*Marcă celebră la turnura secolului, produsă după o rețetă germană. Fabrica se afla în București și fusese înființată în anul 1869 de către industriașul german Erhard Luther, un apropiat al regelui Carol I. De altfel, devenind una dintre cele mai calitative și mai căutate mărci, berea Luther avea să fie acceptată drept produs furnizat Casei Regale a României. Fabrica a fost longevivă, dar și-a schimbat proprietarii și denumirea de-a lungul anilor. În perioada comunistă era cunoscută drept Gambrinus.
În fine, parcul era, pentru elita de înaltă clasă, punctul terminus al corso-ului gălățean. Lumea cea mai bogată și mai fină nu făcea însă plimbări pietonale, ci folosea Grădina Publică drept reper de începere și finalizare a tururilor cu trăsura ori automobilul, atunci când acestea au apărut, în număr foarte exclusivist, pe străzile din centrul orașului. Strada Domnească era parcursă în manieră strict reglementată de eticheta vremii, turul pornind de la statuia lui Costache Negri, din Piața Regală, și încheindu-se la Grădina centrală, eventual cu una sau două repetiții. Trăsurile erau angajate special, cu o zi înainte, pentru această peregrinare mondenă, iar cu automobilul traseul nu putea fi repetat mai mult de 3 ori, cel puțin nu de către cei cu distincție. Pentru aceștia, singura formă de parcurgere pe jos a Grădinii Publice era cea a „plimbărilor igienice” sau „de digestie”, făcute după micul dejun cu scopul de a păstra sănătatea și vitalitatea. Ele erau preferate de bărbați, care aveau în mod tradițional și timpul necesar, și acordul social pentru a-și consuma programul zilei în spațiul public. „Lumea bună” își făcea plimbarea „de dimineață” la ora 11, pornind în pas alert pe strada Domnească, înspre Grădina Publică, și apoi înapoi înspre reședința din centrul orașului. Așa știm că făceau, de pildă, Pierre de Kartamischew (numele franțuzit al lui Piotr Kartamischev), consulul Rusiei la Galați și delegatul ei la Comisia Europeană a Dunării, ori Marheineke, delegatul Germaniei la aceeași instituție. Nepotul lui Kartamischev, Iordache Jurgea-Negrilești (fiul fiicei sale, Natașa, cu boierul român Paul Jurgea-Negrilești), pe când la vârsta de doar câțiva ani, însoțea în Grădina Publică cei doi ogari ai consulatului, Nagradka și Tunam, apoi, crescând, primea dreptul de a-și însoți bunicul în plimbările sale.
Adoptarea de către gălățeni, indiferent de poziția lor socio-economică, a spațiului Grădinii Publice drept un loc care făcea în mod esențial parte atât din patrimoniul material al comunității, cât și din planul conștiinței colective, demonstrează acea integrare a societății românești de la sfârșitul secolului XIX în valorile, atitudinile și reflexele europene. Această aliniere culturală se vedea și în activitățile care se desfășurau în spațiul Grădinii, precum jocurile de popice sau cricket englezesc.
Din punct de vedere peisagistic, Grădina Publică a avut de-a lungul timpului forme și planuri diverse de ornamentare. Încă din anii 1920 a existat o fântână centrală (montată în 1923, mult mai mică decât cea actuală). Aceasta era înconjurată nu de un bazin, precum în prezent, ci de un mic lac artificial, pe care înotau lebede. Acest bazin a fost pentru mult timp încadrat de 2 sarcofage antice, din piatră. Unul dintre ele a fost descoperit, din întâmplare, în anii 1860, de către un locuitor al cartierului Lozoveni, în timp ce își săpa curtea casei pentru a-și construi o pivniță. Obiectul nu a fost valorificat public de la început, chiar a fost lăsat neîngrijit pe unul dintre terenurile virane ale orașului, până ce a fost recuperat, în anul 1909, și așezat în Grădina Publică. Cel de-al doilea sarcofag a fost descoperit în zona castrului de la Bărboși și poartă inscripții grecești. Ambele se află astăzi în expoziția permanentă a Lapidarium-ului Muzeului de Istorie „Paul Păltănea” (preluate în anul 1956).
Tot în anul 1956 au fost dezvelite busturile lui I. L. Caragiale şi George Enescu, amplasate de partea interioară a intrării principale în Grădină, în stânga și dreapta privirii.
În prima jumătate a anilor 1960 a fost ridicată fântâna arteziană actuală, cu un model urmând planurile sculptorului, graficianului și mozaicarului Mihail Filip, renumit sub pseudonimul Mac Constantinescu.
Format la cele mai bune școli de profil din România, Franța, Italia, Mac Constantinescu a creat lucrări decorativ-monumentale pentru instituții reprezentative din capitală și din țară (v. fațada Facultății de Drept din București, panourile laterale ale Palatului Victoria, distruse de bombardamentele anului 1944, o parte a basoreliefurilor Arcului de Triumf), ori lucrări reprezentative pentru țară, expuse în străinătate (v. complexa friză cu tematică istorică realizată pentru Pavilionul românesc de la Expoziția Internațională din 1939, organizată la New York). Fântâna din Grădina orașului Galați nu a fost singura lucrare de acest fel a lui Mac Constantinescu, tot după modelele sale fiind construite și Fântâna arteziană din Piața Teatrului din Târgu-Mureș, ori mozaicurile Fântânii Zodiac din București.
În anul 1964, în Grădina Publică a fost deschis Cazinoul Brateș, denumit astfel datorită panoramei deosebite asupra lacului (ce se deschidea privirii de pe terasa sa, dar și din interiorul ce avea 2 pereți din sticlă).
Arhitectul brăilean Ștefan Cocioabă a integrat clădirea în planul terasat ce încheia spațiul Grădinii în porțiunea dinspre Bădălan, cel mai vechi cartier al Galaților. Așezarea sa și deschiderea vizuală oferită de transparența pereților crea senzația suspendării în aer. Format la Institutul de Arhitectură „Ion Mincu” din București, Ștefan Cocioabă a petrecut o perioadă din cariera sa la Galați, unde nu a lucrat numai la Cazinoul Grădinii, ci și la bine-cunoscutul restaurant Pescarul de pe Faleza Dunării, sau la cantina din campusul studențesc, aflat în construcție în prima jumătate a anilor 1960.
În prima jumătate a anilor 1970 Grădina Publică a găzduit și statuia poetului Mihai Eminescu, returnată astăzi în parcul ce îi poartă numele. Statuia a fost mutată la mijlocul anilor 1960 din Parcul Municipal/Eminescu, peste strada Domnească, pe locul actualului magazin universal Winmarkt Modern. Atunci când a început construcția magazinului, statuia a fost mutată provizoriu în Grădina Publică.
Surse bibliografice
- Ethel Greening-Pantazzi, România în lumini și umbre, traducere Constantin Ardeleanu și Gabriela Debita, Humanitas, 2015
- Gh. Jurgea-Negrilești, Troica amintirilor. Sub patru regi, Polirom, Iași, 2014
- Elena-Ingrid Bahamat, „Timp liber şi mondenitate în Galaţii sfârşitului de secol XIX şi începutului de secol XX” în Danubius, nr. 1/2009
- Camelia Toporaș, „Întoarcere în timp, în Grădina Publică din Galați, la inaugurarea Cazinoului „Brateș”, Biblioteca „V. A. Urechia” din Galați, Serviciul Referințe, bvau.ro
- „Fabrica de bere Luther”, turismneconventional.ro
- Muzeul de Istorie „Paul Păltănea” Galați, migl.ro, secțiunea Colecții/Arheologie
