Articol documentar realizat cu susținerea Prutul S.A.
Pentru a înțelege circumstanțele prin care s-a ajuns la existența unui mare institut școlar catolic în orașul Galați este nevoie să gândim în orizontul unui context european și să ne întoarcem mult în timp, până la Revoluția franceză stârnită în anul 1789, atunci când Biserica Catolică a fost deposedată de puterea politică și de proprietățile materiale.
Cu mănăstirile desființate, iar ele însele scoase în afara legii, ordinele religioase din Franța au plecat în exil. Reuniți în grupuri restrânse, mulți dintre reprezentanții lor s-au refugiat în țări din Orient – Imperiul Otoman, cel țarist, dar și Principatele Române. După Războiul Crimeii (1853-56), pe frontul căruia oferiseră îngrijiri spirituale și sanitare, călugărițe catolice au venit ca misionare în Principatele române și s-au stabilit în capitalele provinciilor, București și Iași. În aceste centre urbane cosmopolite existau deja mici comunități de rit care să le primească, iar mărimea așezărilor însemna că serviciile lor puteau fi cu prisosință dezvoltate și în afara colectivității catolice.
O comunitate de rit exista și la Galați, deja stabilizată de zeci de ani prin statornicirea unora dintre negustorii și meșteșugarii italieni, polonezi, unguri ș.a. care tranzitaseră cândva portul în căutarea unui loc în care să se așeze și să își practice meseriile.
În aceste condiții, călugărițele ordinului Notre Dame erau deja active la Iași (chemate aici de episcopul Iosif Salandari, trimis apostolic în Moldova în perioada 1864-73) când au fost solicitate la Galați de către preotul Daniel Pietrobono, care venise la rândul său ca misionar în Principate și care ulterior avea să devină superiorul călugărilor franciscani din întreaga Moldovă.
Măicuțele au sosit în anul 1867 și au înființat, în luna octombrie, un stabiliment de învățământ primar. În următoarele 3 decenii acesta avea să devină una dintre cele mai reputate și respectate școli ale Galaților și ale regiunii Dunărea de Jos, căutată și frecventată de eleve de toate confesiunile și din toate categoriile sociale.
Înspre finalul anilor 1890 Institutul Catolic de Fete dezvoltase 4 tipuri de locuri. Elevele parcurgeau împreună o singură programă școlară, ceea ce diferea fiind relația de statut și implicare financiară pe care o aveau cu școala:
- Pensionul era internatul complet, rezervat copilelor din înalta societate, fiice ale vechii boierimi, ale marilor proprietari funciari, industriașilor foarte bogați, înalților demnitari de stat ș.a.m.d. Părinții plăteau taxe consistente pentru aceste locuri, care trebuiau să acopere toate costurile de cazare, masă și școlarizare, precum și orice alte nevoi personale ale fetelor.
- Demi-pensionul era gândit pentru fiicele burgheziei, elita de rang mediu ridicată din comerț, industrie locală, servicii. Taxele nu se ridicau la un nivel atât de înalt precum cele ale pensionului, elevelor fiindu-le asigurate anumite necesități de bază (cazarea, unele dintre mese), pentru altele rămânând responsabili părinții.
- Externatul era gândit pentru fetele de rând, care locuiau în oraș și care erau admise la cursuri pe baza examenelor de admitere și a burselor primite pentru rezultatele bune la învățătură.
- Atelierul era dedicat elevelor din pătura cea mai săracă, de regulă orfane, și reprezenta un program filantropic menit să le îngrijească și pregătească pentru crearea unei vieți curate și respectabile. Ele primeau hrană, o educație solidă, și erau învățate o meserie prin care să poată ulterior să își câștige existența.
La începutul anilor 1900 Institutul Notre Dame era îngrijit de peste 60 de călugărițe și avea înscrise aproape 500 de eleve. Era deosebit de apreciat pentru calitatea instrucției școlare și a educației generale pe care o oferea cursantelor sale. În mod natural, ea avea fundamente francofone, dar erau exersate și alte limbi străine, precum engleza, o noutate didactică a vremii. În plan secundar se studiau științele clasice și umaniste: fizică, chimie, matematică, istorie, geografie, filozofie, literatură, noțiuni de drept, cosmografie, teodicee, stilistică, istorie bisericească, economie domestică ș.a. Elevele care plăteau special puteau fi incluse în ore de gimnastică. De altfel, inspectorii statului apreciau pozitiv faptul că aceasta se afla în orar, chiar numai ca posibilitate restrânsă, deoarece ea tindea să lipsească complet din școlile guvernamentale. Programa și cursurile păreau multeori să fie mai încărcate decât în aceste instituții, ceea ce însemna că nivelul educației era mai înalt la Institutul privat, dar și că presiunile la care erau supuse elevele erau mai împovărătoare.
Soliditatea educației și manierele alese, de cel mai bon ton, căpătate de absolvente i-au permanentizat prestigiul. Tinerele de familie bună erau înscrise aici prin tradiție, fără tăgadă chiar dacă se consumau „parale multe”, iar pentru cele din familii de burghezi ori cele orfane era o onoare și o mândrie absolută să fie acceptate.
Totuși, se întâmpla uneori ca față de Institut să se dezvolte și controverse. Una dintre ele era acuzația că măicuțele ar fi încurajat convertirile elevelor la catolicism. Ceea ce se întâmpla cu adevărat uneori, doar nu cu implicații de gravitatea celor pe care o dezvoltau gazetele ce raportau asupra fenomenului. Citim din presa vremii:
„Ceva grav: (…) cazuri concrete de prozelitism făcute de călugărițele catolice. Domnișoara Natalia Șuțu, orfană cu avere de peste 60 000 lei venit anual, elevă a Institutului Notre Dame de Sion, și-a părăsit familia și religia și s-a făcut călugăriță catolică sub numele Soeur Benedictine de Sion și toate veniturile sale le varsă societății catolice a institutului. Asemenea alte două fete bogate din Botoșani, tot eleve ale Institutului, s-au făcut călugărițe ale aceleiași congregațiuni. Mai deunăzi aceste fete și-au vândut la tribunalul local părțile lor de avere părintească și banii i-au depus la fondul comun al institutului” [sublinieri în original]
Ziarele locale publicau articole inflamatoare, acuzând Notre Dame-ul, „ca și toate institutele de asemenea natură”, că sunt dăunătoare educației fetelor române. Subliniem exprimarea deoarece este important să înțelegem că aceste polemici se dezvoltau într-o perioadă în care societatea românească trăia deja fazele medii ale procesului de construcție istorico-identitară. Astfel, în ceea ce se definea și exersa ca fiind românism, poziția femeii era pe atât de fervent apărată precum era de conservator trasată de către elitele culturale. Mizele pe care gândeau că le apără contestatarii școlii catolice se conturează ușor dacă citim câteva acuzații aduse de ei împotriva Pensionului:
Călugărițele, neavând familie, nu puteau da fetelor o creștere în direcția de-a deveni bune mame.
Educatoarele civile, fiind străine de origine (franțuzoaice, englezoaice etc) nu puteau crește fetele în sentimente și idei naționale românești.
Fetele creștin ortodoxe nu erau educate în religiunea strămoșească, ci călugărițele catolice le deprindeau pe copile de mici în exercițiul religiunei catolice. [Toate sublinierile, în textul original]
Multe voci conservatoare se ridicau astfel împotriva școlii catolice, pe care o considerau periculoasă, „o instituțiune eminamente străină și înstrăinătoare chiar”. În ochii unora, călugărițele însele erau mai puțin vinovate de situație decât instituțiile statului sau părinții elevelor. Aceasta deoarece programul educațional era în esență foarte bun și bine organizat, iar maicile nu puteau fi trase la răspundere pentru a se fi instalat într-un „sat fără câini”, unde autoritățile erau delăsătoare, iar părinții jertfeau „cele mai scumpe bunuri ale unui om, naționalitatea și religia” fetelor lor, cu prețul ca acestea „să vorbească bine franțuzește”.
Sentimentele presei păreau să se mai îndulcească atunci când acele fete române convertite, secate zice-se de adevăratele și profundele sentimente naționale ale străbunilor lor, deveneau, prin diverse conjuncturi, conducătoare ale Institutului. Așa ceva s-a întâmplat în anul 1893 când, în noaptea dintre 7 și 8 ianuarie, maica superioară și directoarea Pensionului, Mère Leonie de Sion, a fost răpusă de un anevrism. Ceremonia ei de înmormântare a fost oficiată de însuși episcopul catolic al Iașilor, Monseniorul Camilli, și asistată de un public numeros, ceea ce s-a consemnat în presă drept un semn al deosebitei ei însemnătăți personale și profesionale. Noua superioară a Institutului a devenit Soeur Prudentienne, conducătoarea noviciatului din Paris. Ea era româncă, pe numele real Maria Vârnav, fiind fiica lui Scarlat A. Vârnav și a Elenei, născută Miclescu.
Scarlat A. Vârnav a făcut parte din familia moșierului Vasile Vârnav, care i-a dat pe călugărul și omul politic unionist Scarlat V. Vârnav (1801-1868; numele călugăresc Sofronie), pe fratele său, medicul Constantin Vârnav (1806-1877), și pe fiul acestuia din urmă, inginerul Scarlat C. Vârnav (1851-1919).
Trăgându-se „dintr-o nobilă și veche familie pământeană”, Soeur Prudentienne / Maria Vârnav avea să le insufle „viitoarelor mame iubirea și respectul de țară și limbă”, erau de părere, de această dată, gazetele locale.
Dincolo de interludiile create de tresăririle naționalismului de la pragul secolului – care aveau să se instituționalizeze în perioada interbelică, în timpul desfășurării programului național de românizare identitară – Pensionul rămânea renumit și apreciat pentru educația strictă și fină pe are o oferea elevelor, inclusiv în ceea ce privea disciplina gospodărească și un stil de viață de cea mai înaltă clasă, de ancien regime francez. În „mănăstirea maicilor franțuște”, cum o numeau locuitorii orașului, curățenia și ordinea erau îngrijite cu demnitate, ca o îndatorire sfântă, aproape ca o artă. În pensionul catolic „parchetele erau lustruite ca suprafețe de ape înghețate, fără nici o pată, fără nici o dungă, mirosind a ceară de albine și a terepentină; geamuri strălucitoare, clanțe lustruite, toate îngrijite meticulos și permanent. Culoarele (…) erau spălate după fiecare recreație, iar parchetul din clase de 2 ori pe zi”.
În exterior, Institutul era înconjurat de un gard înalt de cărămidă roșie. Pe proprietate se intra printr-o poartă mare și grea de lemn. Din ea pornea, în grădina din față, un culoar delimitat de garduri de fier, în spatele căruia străjuiau „câini mari și fioroși”, înspăimântători pentru vizitatorii neinițiați, dar cunoscuți de blânzi de maicile și copiii care îi îngrijeau și mângâiau.
Bărbații nu aveau acces în Institut. Chiar băieții foarte tineri, care se prezentau pentru a-și însoți surorile sau verișoarele în drumul spre casă, le așteptau pe acestea în antreul școlii ori în sălile speciale pentru oaspeți (v. foto Parloir). Domnișoarelor de familie bună nu le era permis să fie singure pe bulevard, de aceea era absolut necesară însoțirea masculină, dar nu sub orice formă, din contră, ci obligatoriu din rândul rudelor apropiate. Tinerelor fete, aflate în înflorirea adolescenței și a primelor atenții mondene, galante, exersate cu diferite grade de îndrăzneală de liceenii Alecsandri-ului, cea mai reputată școală secundară de băieți a orașului, nu le surâdea însă să fie permanent însoțite. Cum nici pentru frații ori verișorii lor nu era un motiv de deosebită încântare rigida însărcinare familială de a le păzi vigilent și apăra prompt onoarea publică. Se legau așadar înțelegeri tacite, convenabile și unora, și altora, ca însoțirile să fie mai degrabă veghi pasive decât protecții bătătoare la ochi, desfășurate deci cât mai discret, cu priviri sporadice aruncate leneș de pe trotuarul opus al străzii Domnești, atât cât să fie îngrijit „obrazul” tuturor în fața lumii mari. Revenind la Institut, singurii bărbați ce intrau efectiv pe domeniul său erau deci aceia ce nu prefigurau nici o atentare la onoarea domnișoarelor, adică preoții ce țineau orele de religie, unul catolic și unul ortodox, și bătrânul grădinar al școlii.
În timpul Primului Război Mondial, la fel precum majoritatea instituțiilor cu localuri încăpătoare, clădirea școlii a găzduit 2 spitale, unul militar și unul al Crucii Roșii, asigurând circuitul medical pe o capacitate de cel puțin 200 de paturi. Atunci, ca și în următorul mare război, Notre Dame-ul nu a avut șansa de a scăpa nevătămat din bombardamentele inamice. În anul 1917 clădirea a fost lovită de zeci dintre proiectilele germane lansate terestru de peste Dunăre, apoi din nou de cele aeriene din 1944, când a ars aproape în întregime.
După război localul a fost naționalizat (instituția în sine a fost dizolvată în 1948) și reconstruit în anii 1950-53, prin muncă patriotică, fără a se respecta însă planurile interioare originale. În 1951 în el a fost instalat Institutul Mecano-Naval, devenit ulterior Institutul Tehnic, la care s-au adăugat Piscicultura și Industria Alimentară. Astfel s-a format Institutul Politehnic, precursorul Universității „Dunărea de Jos”.
Surse bibliografice
- Covurluiul, 1892-1893, diverse ediții
- Biserica și școala, an 2, nr. 3, 1 octombrie 1890
- Paul Păltănea, Istoria oraşului Galaţi, de la origini până la 1918, Vol. II, Editura Partener, Galaţi, 2008
- Teodor Iordache, Albumul Galaților. 1935-1936, Tipografia Bucovina, Galați
- Valentin Bodea, Monumente istorice și personalități din orașul Galați, Editura Sinteze, Galați, 2015
- Anghel Constantinescu, Monografia Sfintei Episcopii a Dunărei de Jos, Atelierele Socec, București, 1906
- Crișan V. Mușețeanu, Opere alese I. Lumea copilăriei mele, Editura Muzeului de Istorie Galați, 2013
- Mihaela Damian, „Procesul călugărițelor catolice de la institutele Notre Dame de Sion din România (1904)”, în Studii și articole. Istorie, educație, cultură, nr. 1/2016
- „Prezență catolică seculară la Galați”, istoricul parohiei Nașterea Sf. Ioan Botezătorul, catolicagalati.ro
