Articol documentar realizat cu susținerea Prutul S.A.
Brutăria lui Mandanis
Spațiul în care, la mijlocul anilor 1930, își desfășura activitatea brutăria grecului Mihail Mandanis, făcea parte din proprietatea familiei Anastasiu, care deținea hanul-restaurant La Bulgaru și întregul colț format la intersecția străzii Dogăriei cu unul dintre vadurile ce legau Valea de strada Cuza și „orașul de sus”.
De-a lungul vremurilor, acesta s-a numit Vadul Negroponte (după numele uneia dintre cele mai vechi și mai reputate familii negustorești ale Galaților, care își avea casa cea mare la capătul său), Vadul Comisiunii Europene a Dunării (după ce aceasta și-a instalat unul dintre primele sedii în casele închiriate ale familiei Negroponte) și Vadul Păcii (după numele străzii în care el se continua, înspre partea dreaptă a pieței Moruzzi, după ce tăia în coborâre strada Dogăriei).
Cândva la începutul anilor 1930, Mandanis a cumpărat de la familia Anastasiu camerele de la parterul casei lor de reședință, construită de Nikola Anastasiu la sfârșitul anilor 1890. Prăvălia lui avea intrarea la stradă, iar în lungul vadului erau brutăria propriu-zisă și camerele în care locuiau familia și angajații. În toamna anului 1936, locul avea să capete o faimă nefericită, din pricina violentului atac căreia i-au căzut victimă toți cei din gospodăria lui Mandanis.
Andrei Berilă și crimele sale
Născut în județul Olt (de aici și porecla lui, Olteanu), Andrei Berilă rămăsese orfan de mic și învățase să se descurce ca muncitor ambulant. Spargeri și tâlhării începuse să facă încă din adolescență. Urmărit de poliție, fie scăpa neprins, schimbându-și cu ușurință pripășirea, fie reușea să evadeze din aresturi și temnițe.
Umblând dintr-un oraș în altul, Berilă se tocmea la stăpâni la care putea obține și cazare, pentru a studia tabieturile prăvăliilor și caselor lor. Nu se știe cu exactitate când anume l-a primit în brutăria sa grecul Mandanis din Galați, dar tâlhăria și crimele care i-au răpus familia au avut loc în noaptea de 29 spre 30 octombrie 1936. Știind unde erau ținute încasările de peste zi, dar căutând economiile afacerii, Berilă a sculat și omorât mai întâi slugile, pe Iosef Fechete, Dănilă Bota, N. Manolescu şi Filip Luchianov. Ultimul era copil, ucenic de prăvălie, iar violența cu care a fost atacat a făcut oroarea anchetei și a publicului care avea să îi urmărească mai târziu procesul în gazete. Următoarele victime au fost soții Mandanis. Mai întâi stăpâna, Paraschiva, și apoi brutarul.
Berilă a fugit de pe strada Dogăriei cu o pradă de câteva sute de lei, hainele și ceasul de aur al patronului său. A fost prins câteva zile mai târziu, în noaptea de 3 spre 4 noiembrie, în Brăila, în piața centrală. Era îmbrăcat în costumul brutarului și avea, spuneau jurnalele timpului, cămașa încă pătată de sânge.
Judecata criminalului s-a făcut la Tribunalul Galați și a durat din ianuarie până în octombrie 1937. Procesul a fost urmărit cu agitație de localnici și cu suspans de țara întreagă. La astfel de procese răsunătoare, care stârneau neliniștea ori curiozitatea publicului, asistența era mare, iar în sălile de judecată se pătrundea numai pe baza unor tichete special emise. Forțele de ordine au stăvilit cu greu rumoarea celor adunați în jurul Palatului de Justiție de pe strada Domnească (astăzi Rectoratul Universității).
Probele împotriva lui Berilă au fost de netăgăduit, iar procurorii au construit un rechizitoriu aspru. Vinovatul a fost condamnat la muncă silnică pe viață și transferat sub pază strictă la București. În anul 1942 el a reușit însă să evadeze. Pe urmele sale a fost trimis notoriul comisar Eugen Alimănescu, care i-a găsit urma la Slatina. Berilă se angajase, din nou, la un brutar, și pregătea probabil o nouă crimă. Trimis înapoi în ocnă, a murit în anul 1947, din cauza condițiilor grele de muncă.
Eugen Alimănescu
Supranumit și „Comisarul de fier”, Alimănescu este un personaj controversat, a cărui legendă continuă să fie alimentată în mod eronat. Glorificat și mistificat în anii comunismului, inclusiv prin propaganda cinematografică a regizorului Sergiu Nicolaescu, Alimănescu a fost un instrument al regimului, utilizat extrajudiciar, preferat pentru cruzimea și eficiența cu care își îndeplinea ordinele.
Înscris în partidul comunist în anul 1945, Alimănescu a fost angajat în Poliție ca informator și avansat în scurtă vreme la gradul de comisar. Plasat la Prefectura Poliției Capitalei, i s-a dat în grijă brigada care se ocupa de combaterea bandelor înarmate. A devenit așadar renumit prin faptul că a condus Brigada Fulger – o unitate justițiară formată pentru „stârpirea bandiţilor şi borfaşilor din Capitală şi provincie” –, dar și pentru faptul că „nu lua ostatici”, executându-i pe cei reținuți, sub pretextul amenințării cu arma, opunerii la arestare, ori fugii de sub escortă. Regimul a început să îi construiască chiar din această perioadă imaginea publică de justițiar neîndurător dar corect, printr-o adevărată campanie gazetărească în care îi erau urmărite și relatate toate reușitele din confruntările „pe viaţă şi pe moarte” cu „tâlharii”.
Avansat maior de Miliție, Alimănescu a fost folosit de autoritățile comuniste și în acțiunile de destructurare a rezistenței anticomuniste din munți. S-a remarcat prin cruzimea cu care îi interoga pe cei ce puteau deține informații privind ascunzătorile partizanilor. A fost apoi desemnat să îndeplinească, alături de brigada sa și de un număr de comandanți de Securitate, execuțiile extrajudiciare ale celor care au fost prinși și condamnați la mai mult de 15 ani de închisoare, însemnând peste 50 de deținuți închiși la Gherla, Aiud și Pitești. Autoritățile comuniste, altminteri dorind lichidarea tuturor membrilor și afiliaților Rezistenței, au fost blocate de nevoia de a evita atragerea unei atenții prea concentrate din partea mediului internațional.
La începutul anilor 1950, relația lui Alimănescu cu autoritățile comuniste a luat o turnură bruscă. Motivele căderii lui în dizgrație nu sunt clar și definitiv stabilite. O ipoteză ar fi aceea că serviciile sale nu mai erau necesare, iar în acest context devenise incomod pentru sistem, având în vedere cunoștințele pe care le avea privind mecanismele și acțiunile acestuia. O altă ipoteză ar fi că înlăturarea lui s-ar fi petrecut la ordinul direct al sovieticilor, după ce Alimănescu ar fi provocat neplăceri grave unor ofițeri ruși. În anul 1951 el a fost exclus din partid și supus unui proces, sub învinuirile mai mult sau mai puțin plauzibile de „neîndeplinire a sarcinilor de serviciu şi divulgarea secretului de stat”, în care rechizitoriul i-a expus o serie lungă de abuzuri și crime. Cu excepția, firește, a execuțiilor pe care le-a făcut la comandă asupra partizanilor din Rezistență.
A fost închis la Canal și eliberat după 2 ani de detenție. Va dispărea în circumstanțe necunoscute.
Surse bibliografice:
- Marius Mitrof, consilier al Direcției pentru Cultură Galați, citat in extenso în Oana Cernat, „Andrei Berilă, cel mai odios criminal din istoria României”, Adevărul, ediție electronică, 04.08.2015
- Idem, citat în Cornelia Mazilu, „Ororile comise de celebrul Berilă, ucigaşul de brutari, unul dintre cei mai mari criminali ai României”, Adevărul, ediție electronică, 19.06.2021
- Dumitru Lăcătușu, „Eugen Alimănescu, justiţiar sau criminal?”, Revista 22, an 25, nr. 16 (1257), 22-28 aprilie 2014
- Informații publicate de domnul Ion Cașu, cercetător independent
- Informații publicate de doamna Mihaela Costiniuc Stan, urmașa familiei Anastasiu
