Articol documentar realizat cu susținerea Prutul S.A.
În afara unor cercuri cultural-academice foarte restrânse, pentru locuitorii de astăzi ai orașului Galați numele lui Aristides Serphiotis nu mai poartă nici o însemnătate deosebită. În cea de-a doua jumătate a secolului al XIX-lea însă, perioadă marcantă nu numai în istoria țării, datorită marilor evenimente care au creat statalitatea românească, ci și în istoria orașului, datorită proceselor de modernizare ce au ridicat târgul la nivelul unei capitale social-economice europene, numele lui Serphiotis stârnea respect, admirație și, după caz, poate și o doză de curiozitate populară candidă.
Serfioti – chiar Sophioti, după cum apare în unele documente administrative – s-a născut în anul 1828 în Grecia, la Hydra. La vârsta studenției a ales medicina și s-a licențiat în țara natală, la Atena. Pentru diploma de doctor a plecat la München, unde a fost certificat „con brio” pentru o teză privind holera (De cholera morbo), susținută în 1851.
Tinerii români au dezvoltat aceeași practică de a se licenția în țara natală și a pleca în Europa numai pentru studiile doctorale, dar au putut face acest lucru abia în ultimele decenii ale secolului XIX, după ce au fost înființate, în anii 1860, cele două universități de la București și Iași.
Aristide s-a specializat în chirurgie și obstetrică și și-a început imediat cariera la Viena. Cu o mobilitate extraordinară, în anul 1852 el se afla deja în Moldova, la Iași, unde cerea să îi fie acordat dreptul de liberă practică. Nu cunoaștem dacă un fapt anume l-a atras în târgul românesc, ori dacă a fost vorba doar de simțul natural de a profita de oportunitățile pe care profesia i le deschidea în mai toate orașele lumii. Cert este că, după mișcările populare de la 1848, Balcanii prinseseră deja spiritul și dorința de modernizare, iar politica începea să îi înțeleagă necesitatea, acceptând să acorde mai multă atenție omului și cetățeanului, arătându-se dispusă să colaboreze cu specialiștii care puteau oferi viziuni și expertiză în coordonarea marilor domenii ale vieții publice. Tânărul medic avea așadar suficiente perspective profesionale, iar faptul că Principatul cuprindea comunități bine închegate de greci naturalizați a fost, probabil, un stimulent de netrecut cu vederea. Este de altfel posibil ca acesta să fi fost cel puțin unul dintre motivele pentru care Serfioti și-a cerut, în 1853, atașarea ca medic primar la filiala din Galați a Epitropiei Generale „Sf. Spiridon” din Iași (spitalul Spiridoniei): colectivitățile de greci din cele două porturi de la Dunărea de Jos erau mari, împământenite, bine organizate și bogate. Înainte de a se afunda în teritoriul țării necunoscute, tânărul medic a avut instinctul să se securizeze politic, profesional și social, angajându-se în cadrul armatei române ca doctor militar. I-au fost asociate gradul de locotenent și cel de medic de batalion clasa I și a fost trimis în Garnizoana Galați. În ianuarie 1854, la distanță de numai câteva zile, el era deja instalat în noile sale posturi.
La Galați, cariera lui Serfioti s-a dezvoltat armonios și longeviv. Capabil și pasionat de profesie, inovativ, preocupat de calitatea serviciilor pe care le oferea cetățenilor sistemul pe care îl reprezenta, el s-a atașat rapid colectivelor interesate de modernizarea societății.
În militărie, a avansat în ierarhie în doar câțiva ani și a început să primească primele semne de recunoaștere publică a competențelor sale, fiindu-i încredințat un post de conducere, acela de medic-șef al Spitalului Militar. Până în anul 1862 a obținut tot ce s-ar fi putut în armată, devenind colonel și medic principal clasa I.
În acest an au început să devină vizibile și implicările sale în viața comunității civile, nu doar în cea a garnizoanei de care era legat. I s-a cerut să devină membru, ulterior chiar vicepreședinte al Consiliului de Igienă şi Salubritate al oraşului, responsabilitate edilitară ce l-a admis onorant în elita oficială a locului. Și-a luat rostul în serios, interesându-se direct, pe teren, de condițiile medico-sanitare ale vieții poporenilor, în special a celor sărmani. A verificat accesul acestora la medicamente și, constatând lipsuri importante, a propus ca municipalitatea să susțină costurile astfel încât oamenilor de rând să le fie distribuite cele necesare în regim gratuit sau cu preț redus.
Tot în anul 1862 a luat probabil hotărârea de a se stabili în Galați, deoarece a cumpărat o casă pe strada Mihai Bravu („Ulița Mihai Vodă”). Ea îi aparținuse doctorului A. Abegg, supus prusac și fost director al Spitalului Spiridoniei. Acesta murise în 1849, așadar Aristide nu l-a cunoscut, făcând însă cunoștința moștenitorilor săi prin intermediul personalului spitalului.
Există surse care susțin că achiziția s-ar fi făcut mult mai devreme, în anul 1856, dar afirmația nu este susținută de documente. În plus, este mai plauzibilă situația în care tânărul medic ar fi așteptat să înainteze în experiența profesională și socială a orașului înainte să hotărască dacă îi era potrivit să se stabilească definitiv aici. Un alt argument ar fi considerentele financiare, fiindu-i fără îndoială necesară o perioadă de acumulare a celor necesare unei plăți atât de consistente.
Proprietatea nu a rezistat până în zilele noastre. Este posibil ca Aristide să fi demolat prima casă existentă pe lot, deoarece apare în dosarele de arhivă ale municipalității, în anul 1885, cu o cerere de ridicare a alteia. A doua construcție a rămas moștenire uneia dintre surorile sale, Elena, pe numele căreia apare înscrisă în jurul anului 1913. Imobilul a rămas surprins în fotografii, fiind încă utilizat în anii 1930. Nu știm dacă la acea vreme se mai afla în grija familiei Elenei [Iorgandopol sau Gheorgandopol], dar știm că era folosit drept sediul unei asociații pentru tinere femei. Imaginile de epocă o surprind în fața intrării sale pe principesa Ileana a României, fiica cea mică a reginei Maria, care se îngrijea moral și material de asemenea organizații. Casa a fost ulterior distrusă, demolată în timpul construcției Căii Prutului, făcându-se deschidere către una dintre viitoarele zone industriale ale orașului și drum de acces către vama basarabeană.
Aristide Serfioti a mai deținut o proprietate în oraș, pe strada Domnească, care a rezistat timpului. Casa a fost construită în 1867 după planurile lui Oscar Șvab, arhitectul Comisiei Europene a Dunării. Angajarea acestuia pentru proiectarea și supravegherea lucrărilor indică deslușit poziția socială pe care Serfioti ajunsese să o ocupe.
De altfel, dacă reluăm șirul cronologic al faptelor, vedem că medicul a acumulat câteva evoluții importante între cele două momente de aranjare a reședințelor. În anul 1863 el a fost numit epitrop al spitalului Spiridoniei, luând locul maiorului Iancu Fotea.
La Galați, spitalul Spiridoniei a fost deschis la 1838, fiind întreținut de Casa „Sf. Spiridon” din Iași pe baza veniturilor din proprietățile deținute de aceasta în județul Covurlui. Înființarea spitalului fusese rezultatul interesului pentru modernizare, dezvoltat pe fondul exersării prevederilor Regulamentelor Organice.
Tot în 1863, alături de alți medici, Serfioti a avut o inițiativă profesională și intelectuală deosebită, înființând Societatea Medicală din Galați, pe modelul celor de la București și Iași. Fiind doar a treia din țară, Societatea a fost prima de felul ei din oraș. Conform Statutelor, scopul ei era „de a ajuta medicii a se înțelege între dânșii asupra tuturor chestiunilor de interes științific, local sau general, de a-și comunica fiecare ideile și aprecierile practice ale progreselor medicinei și științelor ce i se atașează”. Fără un local propriu, a fost găzduită de biblioteca Urechia. Societatea a funcționat până în 1916, Serfioti conducând-o până în 1881.
După toate aceste reușite, în 1864 Aristide și-a solicitat împământenirea, argumentând că se află în serviciul statului de 11 ani și că are familia și gospodăria stabilite la Galați.
În 1865 el s-a numărat printre membrii fondatori ai Lojei Masonice „Discipolii lui Pitagora”. Până în anul 1867 și colaborarea cu arhitectul Șvab, Aristide urcase la gradul 18, de maestru. De altfel, casa ridicată pe Strada Domnească a fost cunoscută în comunitate ca fiind unul dintre spațiile de întâlnire a membrilor Lojei. Aceasta activa precum o asociație socială, mondenă, care trata cu mai multă seriozitate responsabilitățile filantropice care o legau moral de societate decât ocultismul politico-economic care îi era atribuit în mod mistificator. Din calitatea sa de maestru, Serfioti a condus un Comitet caritabil care se ocupa de îngrijirea bolnavilor și sărmanilor, foarte apreciat în comunitate și girat de către Alexandru Ioan Cuza însuși.
În anul 1866 Serfioti și-a pierdut tatăl. Certificatul de deces este eliberat de Starea Civilă a Galaților, ceea ce înseamnă că bătrânul locuia aici, alături de fiu. Avem de altfel motive să gândim că familia întreagă se afla stabilită în oraș (cel puțin 2 surori, Scheva și Elena), fie însoțindu-l pe Aristide la sosirea sa în anul 1854, fie chemată de acesta ulterior, după ce situația profesională și financiară i se stabilizase.
Având ori nu legătură cu momentul dureros al familiei, în anul următor medicul şi-a cerut demisia din funcţia de epitrop al spitalului Spiridoniei. El a continuat să profeseze la cel militar până în 1870, când a demisionat și din armată, rămânând să lucreze ca medic civil.
Serfioti a trăit evenimentele istorice ale Războiului pentru Independență alături de comunitatea gălățeană, participând activ, alături de primarul Alexandru Moruzi și alte figuri importante ale orașului, la inițiativa de a organiza un spital pentru răniți. Acesta a fost deschis din donațiile publicului și a continuat să funcționeze și după încheierea luptelor. Pentru a-l păstra operațional după 1878, municipalitatea s-a angajat să întrețină 30 de locuri pentru oameni sărmani. Stabilimentul se va numi „Elisabeta Doamna – Caritatea gălățeană”. Până la finele secolului, el a devenit cel mai mare dintre cele 6 spitale locale, având circa 100 de paturi (cel mai puțin încăpător, spitalul israelit, avea 24). Dezvoltarea lui progresivă i-a obligat pe medici să caute, în 1895, fonduri pentru ridicarea unui local nou. În fapt, Aristide Serfioti și-a oferit atunci averea drept garanție pentru contractarea unui împrumut care să susțină proiectul de construcție.
Viața profesională a început să îi încetinească la pragul secolului. În 1899 a ieșit la pensie. Definitiv s-a retras în 1901, după un interludiu în care a revenit drept medic primar la spitalul Sf. Spiridon.
Munca sa l-a făcut pe medicul Serfioti binecunoscut comunității Galaților din a doua jumătate a secolului XIX. Pentru protecția orașului, el s-a îngrijit de îmbunătățirea sistemului de apărare împotriva epidemiilor, coordonarea regimului de carantină și, în general, de dezvoltarea temeinică a sistemului medico-sanitar. Un specialist în sens adevărat, cercetător și inovator, Serfioti a fost una dintre primele persoane care au adus în țara românească instrumentar și tehnică medicală de „ultimă generație” (de pildă, primul microscop pentru cercetări ştiinţifice). Calitățile intelectuale, realizările științifice, și mai cu seamă devotamentul cu care s-a dedicat îngrijirii celor bolnavi şi săraci i-au atras stima semenilor și numeroase distincții oficiale.
Lista este fără de capăt. Extragem și menționăm ordinul Medgidie în grad de comandor oferit de Sultan, ordinul Sf. Stanislav oferit de Țarul rus, Coroana Prusiei, Coroana Italiei, Steaua României în diverse grade ș.a.
Contribuțiile sale morale și materiale, expertiza și destoinicia cu care a urmărit interesele instituțiilor pe care le-a servit echivalează astăzi cu faptul că Spitalul Militar și Spitalul Elisabeta Doamna există (și) datorită temeliilor așezate de grecul Serfioti. Cel dintâi îi poartă numele, iar celălalt îi păstrează vie memoria printr-un bust de bronz realizat în anul 1933 de sculptorul Oscar Späethe, instalat pe un soclu de piatră artificială înalt de peste 3 m.
Atașamentul și simțul responsabilității de onoare avute față de profesie și de societatea umană pe care promisese să o îngrijească s-au evidențiat, cu demnitate „boierească”, în testamentul rămas după dispariția sa. Doctorul Serfioti şi-a dăruit mare parte din avere spitalului pe care l-a condus aproape trei decenii. Proprietățile din oraș, dar și marea sa moșie – Calica din Filești – au rămas în uzul surorilor sale pe timpul vieții lor, pentru ca apoi să fie transferate Elisabetei Doamna. Azilul de copii al orașului a fost și el miluit cu o importantă sumă de bani.
Societatea Medicală şi Biblioteca Liceului de băieți (viitoarea „V. A. Urechia”, găzduită la acea vreme de liceul Alecsandri) au primit cărţile doctorului. La Facultatea de Medicină din Bucureşti, Serfioti a aranjat ca un premiu de 40 000 de lei să se acorde bianual pentru cea mai merituoasă lucrare de medicină.
Nu cunoaștem, din păcate, cât de longevivă a putut fi respectarea dispozițiilor testamentare, dar știm că în anul 1909 Facultatea făcea într-adevăr cunoscuți termenii de înscriere a textelor în concurs: „Lucrarea trebuie să fie făcută în limba română după ortografia Academiei, bine scrisă, bine numerotată și, dacă se poate, scrisă cu mașina. Ea nu va fi subsemnată de autor, va purta însă o deviză sau citațiune în capul manuscrisului (motto)…”
În viața particulară, Aristide Serfioti a avut simțul de a se modela, în sensul onorant, într-un boier al locului. În 1879-1880 el a cumpărat de la familia Ghica moșia Calica / Filești. Aici a știut cum să se facă respectat și apreciat de țărănime, îngrijindu-se ca localnicilor să le fie construită o biserică frumoasă (Sf. Treime, 1880), copiilor sărmani să le fie trimise haine călduroase iarna, iar tinerilor să le fie aranjați primii pași în viață (2 fete erau înzestrate anual, dacă se măritau cu plugari, și primeau animale și unelte bune). Toate acestea retrasau obiceiurile boierești ale pământului, o tradiție în care grecul Serfioti a știut să se integreze cu naturalețe. El a cerut, de altfel, ca pe moșia Calica să fie așezat, alături de soția sa, Avrocomi (dispărută în 1885, la 49 de ani), în cavoul construit special în curtea bisericii.
Construit în stil gotic, având un aspect deosebit, nemaiîntâlnit în geografia culturală a regiunii, acesta este inclus pe lista monumentelor istorice din România.
Într-o lucrare biografică ce îi este dedicată, Aristide Serfioti este descris drept un homo europaeus, iar această natură i se probează. El a fost o figură strălucită a modernismului cosmopolit, un intelectual liber-profesionist, ducându-și expertiza oriunde a fost nevoie de ea pentru a antrena o comunitate înspre progres, un etnic strămutat în diaspora, unde și-a prezervat rădăcinile identitare dar s-a integrat cu succes ca membru activ, util și acceptat al comunității eterogene, multiculturale.
Surse bibliografice
- Vocea Covurluiului, 1877, 1881, 1885, diverse ediții
- Covurluiul, An I, nr. 3, 25 noiembrie 1892
- Revista Științelor Medicale, nr. 3, martie 1906
- „Testamentul Doctorului Serfioti”, Galații, An 24, nr. 164 (7112), 29 iulie 1905
- Mariana-Delia Pohrib, Doctorul Aristide Serfioti (1828-1905). Un destin în slujba comunității gălățene, Editura Muzeului de Istorie Galați, 2012
- Valentin Bodea, Monumente istorice și personalități din orașul Galați, Editura Sinteze, Galați, 2015
- Dan Berindei, Genealogie și societate, Editura Enciclopedică, București, 2013
- Paul Păltănea, Istoria orașului Galați, vol. 2, 1995, Ed. Porto Franco, Galați
- Ioan Brezeanu, Galați, biografie spirituală, Editura Centrului Cultural Dunărea de Jos, Galați, 2008
- Nedelcu Oprea, Cultură, știință și artă în județul Galați. Dicționar biobibliografic, Galați, 1973
- Horia Nestorescu-Bălcești, Enciclopedia ilustrată a francmasoneriei din România, Centrul Național de Studii Francmasonice, București, 2005
- Corneliu Stoica, Monumente de for public din municipiul Galați, Editura Axis Libri, Galați, 2015
- Paul Păltănea, „Contribuţii la istoria spitalelor din Galaţi până la 1918”, în Danubius, nr. 1/2008
- Adrian Pohrib, „Loja Masonică «Discipolii lui Pythagora» din Galaţi (1865-1935). Scurt istoric şi documente” în Danubius, nr. 1/2013
