Răscoala din anul 1907 a fost una dintre cele mai mari mișcări de revoltă țărănească petrecute în Europa secolului XX. Subiectul său a fost dintotdeauna unul sensibil din punct de vedere istoric și istoriografic, natura cauzelor și apoi a efectelor sale politico-sociale având o importanță deosebită pentru construirea discursului și propagandei diverselor regimuri românești, de la cele contemporane evenimentelor la cel comunist și cele post-comuniste.
Într-o Românie încă dominată identitar, la începutul secolului XX, de caracterul său agrar, marile mase țărănești erau din ce în ce mai puțin capabile să reziste unor condiții de exploatare politică și economică, începând să manifeste treptat răbufniri împotriva puterilor de guvernământ. Astfel de tulburări au fost vizibile încă de la debutul anilor 1900, prevestind ceea ce avea să se dezlănțuie violent doar câțiva ani mai târziu.
Un cumul de tensiuni a fost sursa declanșatoare a erupției sociale din anul 1907. Problema cea mai profundă, sistemică și captivă în imobilitate politico-economică, a fost cea a pământului, a proprietății asupra lui și a accesului la resursele rezultate din exploatarea sa. În regatul român, repartiția pământului ilustra o puternică inegalitate comunitară, acesta aflându-se, în proporții impresionante, în posesia marilor latifundiari și rentieri. Ponderea moșiilor era cea mai ridicată în zonele de câmpie ale Moldovei, unde sute de mii de țărani nu aveau acces la întinderi suficiente de pământ, ori erau complet lipsiți de proprietate. Conform calculelor de epocă, în întreaga Românie, aproximativ 58% din populația țărănească nu avea posibilitatea de a-și asigura existența zilnică. În aceste condiții se dezvoltase incontrolabil sistemul muncii în arendă, în care țăranii deveneau complet dependenți de specula financiară a intermediarilor care luau în exploatare domeniile agricole ale moșierilor, stabiliți la orașe sau în afara țării. Un al treilea strat de tensiune s-a creat din relația directă a omului de rând cu autoritatea de stat, puternic erodată de împovărarea financiară a țăranului, prin impunerea unor impozite foarte ridicate, mai ridicate în cuantumul per cap de familie decât în cazul altor categorii de contribuabili, dar și a unui control comunitar tot mai ridicat, prin mărirea prezenței forțelor de ordine în mediul de viețuire al țăranului. Viața mizeră a țărănimii – încremenită, în marea ei parte, în condiții de trai aproape medievale – era deopotrivă efectul și factorul de agravare a tuturor acestor probleme, rămase nerezolvate după reformele aplicate în timpul generației politice a lui Alexandru Ioan Cuza, ori chiar înrăutățite în timpul guvernărilor ulterioare.
Stârnite în nordul Moldovei, în satul Flămânzi din județul Botoșani, manifestările de revoltă s-au extins rapid și au cuprins țara întreagă, neliniștile sociale și violențele rezultate dezvoltând cea mai mare intensitate în Muntenia și Oltenia. Mișcărilor țărănești li s-au alăturat, la nivel local, reacții din partea muncitorimii, mai ales în momentele de întâlnire dintre manifestanți și forțele de ordine ale statului.
Intensitatea maximă a răscoalei s-a atins în Oltenia, între 12/25 şi 15/28 martie 1907, când au avut loc încleştări masive între ţărani şi armată. La nivel central, neputând controla situația dezlănțuită, guvernul conservator al lui Gheorghe Gr. Cantacuzino a fost nevoit să demisioneze. Liberalii care l-au înlocuit, conduși de Dimitrie A. Sturdza, cu Ion I. C. Brătianu în fruntea Ministerului de Interne și generalul Alexandru Averescu la cel de Război, au intervenit represiv, lansând asupra răsculaților o forță masivă de înăbușire. Numărul total al victimelor rezultate a constituit, de-a lungul deceniilor următoare, un element de polemică istorică și politică, fiind instrumentalizat propagandistic de regimurile succesive.
Revolta țărănească din anul 1907 a avut efecte profunde în construcția politică, economică și socială a țării. În anul 1913, puterea de guvernământ a cerut oficial deschiderea procesului de reformare agrară, prin exproprierea marilor latifundii boierești şi împărţirea pământului către populația ţărănească, iar în 1917 Adunarea Constituantă a modificat cadrul legislativ al țării, permiţând realizarea celei mai ample reforme agrare din Europa secolului XX.
***
În firul desfășurării naționale a răscoalei din 1907, orașul Galați reprezintă un punct special de interes istoric și istoriografic, deoarece de succesiunea evenimentelor locale este legat numele uneia dintre cele mai importante figuri politice românești din decursul secolului XX: viitorul mareșal Ion Antonescu. Acesta a făcut parte din detașamentul militar însărcinat cu izolarea și suprimarea mișcărilor sociale din Galați, iar maniera în care el și superiorii săi au gestionat situația continuă să fie o temă de puternică dezbatere, având implicații directe asupra modului său de reținere în memoria istorică și comunitară.
În timp ce tensiunile și agitațiile țărănești se răspândeau printre așezările județelor Tecuci și Covurlui, în orașul Galați neliniștile au început să se manifeste în mediul muncitoresc. În acele timpuri, Galațiul era deja considerat unul dintre cele mai reprezentative centre muncitorești din țară, iar situația sa era atent urmărită de autorități, deoarece o posibilă raliere a muncitorilor portuari la nemulțumirile și manifestările răsculaților ar fi dus la paralizarea activității comerciale, ceea ce ar fi avut grave efecte economice. De altfel, extinderea agitației în oraș a determinat închiderea magaziilor portului, agențiile de transport fluvial refuzând eliberarea mărfurilor, fapt ce a alarmat autoritățile locale și le-a determinat să acționeze cu rapiditate împotriva mișcărilor populare. De aceea, atunci când lucrătorii de la fabrica de lemne Goetz, cunoscuți pentru energia activității lor sindicale, au încercat să facă grevă în preajma apropierii manifestațiilor țărănești, acțiunea lor a fost stopată prin intervențiile ferme ale prefecturii.
La barierele Galațiului au fost instalate trupe, cartierele mărginașe erau patrulate de jandarmi și soldați înarmați, iar la Prefectura județului a fost cantonată o campanie de vânători. Apogeul tensiunilor populare s-a petrecut la Galați pe 11 martie 1907, atunci când țăranilor răsculați li s-au alăturat muncitorii căruțași din mahalalele Lozoveni și Vadu Ungurului. Aceștia se ocupau de transportul mărfurilor din port și, deținând animale de povară, aveau un interes puternic în îmbunătățirea condițiilor de arendare sau deținere în proprietate a pământului. Răscoala a luat formă pe moșia familiei Doiciu, față de care erau arendați acești țărani-muncitori.
Deplasându-se către Palatul Administrativ al orașului, pentru a cere autorităților ușurarea învoielilor agricole și a condițiilor de lucru în port, cu căruțele de transport a mărfurilor, mulțimea acestora (circa 200 de oameni) a rupt cordoanele de militari formate la intersecţia străzii Domnească cu strada Lascăr Catargiu (astăzi strada Gării). Înaintând spre Prefectură, răsculații au fost opriți de focul detașamentului de soldaţi din Regimentul 1 Roşiori, comandat de sublocotenenţii Livezeanu şi Ion Antonescu, însoțiți de procurorul Danielopol care, după eșecul negocierilor, a ordonat tragerea în manifestanți.
Numele viitorului mareșal al României este astfel legat de acest episod sângeros, dar și de reușita sa din ziua anterioară, 10 martie, de a negocia cu răzvrătiții de pe moșia Filești, și de a-i împăciui pe moment, pentru ca aceștia să nu pornească în marș asupra orașului.
***
Caracterul violent al represiunii răscoalei din anul 1907, la Galați precum în întreaga țară, a fost puternic valorificat propagandistic de către politica regimului comunist. La nivel local, una dintre manierele de mistificare istorică a acestui episod a fost ridicarea unui monument comemorativ, în anul 1957, la împlinirea unei jumătăți de secol trecute de la desfășurarea evenimentelor, pe locul unde sursele ne spun că ar fi căzut victimele rezultate din intervenția forțelor armate trimise să restabilească ordinea și să împiedice avansarea mulțimii către Palatul Administrativ al orașului.
Inițial, pe corpul de piatră al monumentului a fost atașată o placă din marmură inscripționată. Aceasta a fost distrusă în anul 1992, de către o persoană particulară. În anul 1995, autoritățile au înlocuit-o cu actuala placă din fontă. Monumentul a fost recondiționat în 2020/21, în timpul lucrărilor de modernizare a parcului în care este amplasat.
Pe placa monumentului sunt înscrise 18 nume ale presupuselor victime. Astăzi, numărul este dificil de validat din punct de vedere istoric, deceniile scurse conținând șiruri întregi de acțiuni politice care au vizat distorsionarea informațiilor reale. Ceea ce atrage atenția și curiozitatea este faptul că pe această listă nu este menționat numele unui personaj particular, puternic mistificat de către regimul comunist: acela al lui Spiru Petre Plăcintaru, cărăuș din port, zugrăvit de aparatul de propagandă drept un erou al socialismului. Multe surse din epoca comunistă îl indică pe acesta ca fiind nu numai organizatorul și conducătorul răscoalei din Galați, ci și prima sa victimă. Realitatea ar fi însă aceea că Spiru Plăcintaru nu a murit pe strada Domnească, în urma rafalelor soldaților, ci la spital, în urma unor complicații medicale. Regimul anilor 1950 i-a dedicat lui Spiru Plăcintaru și un bust propriu, astăzi dispărut din spațiul public.
Surse bibliografice:
- Paul Păltănea, Istoria oraşului Galaţi de la origini până la 1918, vol. 2, ediția II, coord. de Eugen Drăgoi, Ed. Partener, Galaţi, 2008
- Cristian Constantin, Mirel Gheonea, „Răscoala din 1907 în judeţele Tecuci şi Covurlui”, în Studium, nr. 4 (2012), Universitatea „Dunărea de Jos” din Galați
- Paul Păltănea, „Presa gălățeană și răscoalele țărănești din 1907”, în Studii și articole de istorie, IX, 1967
- Corneliu Stoica, Monumente de for public din municipiul Galați, Ed. Axis Libri, Galați, 2015
