Articol documentar realizat cu susținerea Prutul S.A.
În memoria Galaților, Alexandru Ioan Cuza nu este păstrat doar ca Domnitor al Unirii, ci ca pârcălab al Covurluiului și sprijinitor al unora dintre primele inițiative de modernizare a orașului și regiunii. Monumentul pe care localnicii îl prețuiesc astăzi în amintirea sa a fost ridicat înspre sfârșitul anilor 1920. El nu i-a fost însă de la început dedicat Domnitorului însuși și nu i-a cuprins statuia. În schimb, ansamblul a reunit istoriile unor eforturi naționale congruente, de a marca semnificațiile purtate de mari personaje și mari evenimente în progresul politic și comunitar al spațiului românesc.
În ultimele decenii ale secolului XIX și primele decenii ale secolului XX, în mai multe comunități din cuprinsul Principatelor Unite, ulterior Vechiul Regat, s-au exprimat intenții de ridicare a unor monumente de for public în jurul cărora să se poată celebra solemn, întru posteritate, actul Unirii din 1859. Memoria evenimentelor din acel an se putea reconstitui printr-o simbolistică generală sau, mai punctual, prin cinstirea rolului fundamental jucat de anumite personalități, precum domnitorul Alexandru Ioan Cuza, în avansul construcției politice românești moderne.
Istoriile acestor tentative, desfășurate pe fondul celor 2 opțiuni, s-au împletit în interiorul unui context politic de tranziție. Pentru un timp destul de îndelungat, elitele românești s-au concentrat – și contrazis – pe manierele optime de asigurare a stabilității politice interne. Importante în acest demers au fost atitudinile luate față de cei doi conducători succesivi ai țării, Alexandru Ioan Cuza și principele Carol de Hohenzollern, precum și planurile competiționale de a le construi ori deconstrui imaginea în spațiul public.
Prima inițiativă de ridicare a unui monument, ca formă de cinstire a memoriei lui Cuza, ar fi aparținut unui grup de studenți ieșeni, care au propus acțiunea în anul 1873, curând după dispariția fostului Domnitor. În acei ani, însă, dăinuiau încă nemulțumirile privind maniera în care acesta alesese să organizeze resorturile puterii de stat în ultimii săi ani de domnie. De cealaltă parte, legitimitatea prințului străin nu era pe deplin acceptată în țară, iar curentul anti-dinastic avea putere. În aceste condiții, autoritățile au privit cu reticență orice încercări de glorificare publică a imaginii lui Cuza. Împreună cu lentoarea caracteristică întreprinderilor de oarece anvergură, determinată fie de handicapul imobilității instituționale, fie de lipsa unui interes activ din partea comunității, planurile de ridicare a monumentelor dedicate lui Alexandru Ioan Cuza personal, sau procesului Unirii în general, s-au dezvoltat foarte lent, devenind realitate abia în primele decenii ale secolului următor.
La Galați, prima reprezentare plastică a lui Cuza s-a făcut în anul 1883, atunci când pe frontispiciul Școlii Primare de băieți nr. 5 (de pe strada Sfinții Apostoli, astăzi strada Portului) a fost așezat un bust, dăruit orașului de Elena Cuza. Executat de sculptorul francez Pierre Granet, el se află acum în curtea Muzeului găzduit în fosta reședință a familiei.
Preocupările gălățenilor de a-i ridica Domnitorului și un monument, demn de semnificațiile rolului său istoric, s-au conturat la începutul anilor 1890. Prima inițiativă vizibilă a venit din partea lui V. A. Urechia, om de stat și de cultură profund legat de dezvoltarea orașului. În 1893, acesta s-a îngrijit personal de execuția unui bust al lui Mihail Kogălniceanu, așezat la acea vreme în Parcul Municipal (azi Parcul Eminescu), și și-a exprimat disponibilitatea de a susține ridicarea câte unei statui dedicate lui Alexandru Ioan Cuza și Costache Negri, oamenii Unirii având cele mai puternice legături directe cu Galații.
Propunerea a rămas fără urmări imediate. Ideea a revenit în atenția autorităților locale abia în anul 1912, atunci când, în spațiul denumit la acea vreme Piața Regală, a fost dezvelită statuia lui Costache Negri (v. segmentul dedicat). De această dată, nevoia de a materializa un monument, fie al lui Cuza personal, fie al Unirii ca moment istoric, a fost puternic susținută de personalități precum amiralul Sebastian Eustațiu, magistratul Gheorghe Tanoviceanu ori avocatul Constantin Z. Buzdugan.
Sebastian Eustațiu (1856-1943) a fost înalt ofițer de marină și una dintre cele mai importante figuri ale elitei naționale de la finele sec. XIX și primele decenii ale sec. XX. Distins în Războiul de Independență (1877-78), a fost unul dintre primii ofițeri români care s-a specializat la prestigioasa Școală Navală din Brest, Franța, ocazie cu care a făcut și un ocol al Lumii (1884-85). A comandat, de-a lungul carierei sale, unele dintre cele mai importante nave ale marinei militare române, și a fost recunoscut pentru capacitățile deosebite de a ține vasele sub control și a readuce cu bine la țărm echipajele în timpul situațiilor de criză. A ocupat funcții administrative importante, fiind considerat unul dintre întemeietorii și modernizatorii Marinei Militare românești. (Pentru detalii privind legăturile sale cu orașul Galați, v. fișa care îi este dedicată.)
Gheorghe [George] Tanoviceanu (1853-1914) a fost procuror general și prim-președinte al Curții de Apel Galați. A sprijinit moral și material numeroase întreprinderi social-culturale benefice comunității locale, printre care lucrările de ridicare a capelei din cimitirul Eternitatea (sfințită în anul 1913). În 1876, Gheorghe Tanoviceanu s-a alăturat unui număr de oameni politici și juriști reputați ai epocii (Ion Brătianu, Alexandru Marghiloman, G. Paladi, Vintilă Brătianu, Virgil Madgearu, Vaida Voievod ș.a.) în încercarea de a reface organismul specializat în elaborarea legilor, care funcționase sub domnia lui Alexandru Ioan Cuza și fusese desființat la abdicarea sa. Familia Tanoviceanu a dat numeroși juriști de prim rang. Fratele mai tânăr al lui Gheorghe a fost magistratul Ioan Tanoviceanu, figură emblematică a dreptului românesc, avocat de renume, profesor de drept penal la universitățile din Iaşi și Bucureşti (decan al Facultății de Drept din capitală), publicist al unei vaste literaturi juridico-penale.
Constantin Z. Buzdugan (1870-1930) a fost jurist și totodată om de litere, poet și traducător al unora dintre cele mai mari nume ale culturii franceze. A fost, de asemenea, primul traducător în limba română al Internaționalei comuniste. A jucat un rol semnificativ în viaţa culturală a oraşului. Membru al Societății „V. A. Urechia”, s-a aflat printre fondatorii Universității Populare de la Galați, una dintre primele instituții de acest fel din țară. A ținut, în propriile case, unul dintre cele mai apreciate cercuri literare locale. A fost redactor și întemeietor pentru un număr de publicații culturale și politice din Galați, București, Iași. S-a numărat printre organizatorii marii serbări omagiale în cinstea poetului Mihai Eminescu (1909, la 2 decenii de la dispariție) și printre susținătorii ridicării statuii sale la Galați (1911, prima de tipul ei din România).
Chiar și sub noile insistențe, acțiunile privind săvârșirea monumentului gălățean al lui Alexandru Ioan Cuza au înaintat la fel de greoi. În anul 1924, Constandache Constantinescu, președintele comitetului responsabil de strângerea fondurilor trebuincioase, a încetat din viață. Demersurile s-au blocat. Moștenitorii săi au păstrat în custodie sumele adunate până la acel moment și le-au predat, câțiva ani mai târziu, institutorului Paul Pașa, cel care susținea energic și planurile de deschidere a unui muzeu memorial în casa care aparținuse familiei Cuza. În anul 1937 banii au fost predați asociației care se ocupa de răscumpărarea proprietății.
Între timp, încă din 1932, Primăria începuse să solicite propuneri privind forma pe care avea să o ia monumentul Domnitorului. O primă machetă a fost depusă de sculptorul Oscar Spaethe, cel care executase și statuia lui Costache Negri, cu 20 de ani înainte. Propunerea sa a fost aprobată, dar a rămas apoi doar în stare de proiect.
Constandache Constantinescu a fost epitrop al bisericii „Sf. Împărați” și s-a îngrijit, alături de soția sa, Zamfira, de restaurarea lăcașului, ridicarea caselor parohiale și întemeierea unui spațiu cultural atașat parohiei, dezvoltat ulterior în cămin cultural, cu activitate asociată Ligii Culturale și Fundației „Principele Carol” (alături de asociația ASTRA, acestea erau cele mai importante stabilimente culturale ale țării).
Oscar Spaethe (1875-1944), născut la București, dar instruit la Academia de Belle-Arte din München, a fost un sculptor prolific și apreciat. S-a aflat printre membrii fondatori ai Societății Tinerimea artistică, patronată de principesa Maria.
În paralelul eforturilor de vitalizare a planurilor privind statuia lui Cuza, administrația orașului a izbutit contractarea unui monument dedicat Unirii Principatelor. Proiectul i-a aparținut sculptorului italian Raffaello Romanelli, același care a lucrat planurile Monumentului Unirii de la Iași (inaugurat în 1912) și a unuia asemănător la Craiova (finalizat tot în 1912, dar inaugurat abia în 1939). Cumpărat în 1926, monumentul a fost livrat pe componente tocmai de la Florența, pe vaporul Albania, debarcat la Constanța și trimis la Galați cu trenul. Aranjarea locului și montarea sa au început în 1927 și s-au terminat în 1928.
Rafaello Romanelli (1850-1928), pregătit la Academia de Belle-Arte din Florența, premiat și decorat în Italia și România pentru calitatea operelor sale, a executat peste 300 de lucrări, multe dintre acestea monumente comemorative sau funerare, din care 40 se află în România. A fost furnizor al Casei Regale române, la castelul Peleș din Sinaia păstrându-se încă (cel puțin) un bust al regelui Carol I.
La inaugurare, ansamblul alegoric al Unirii Principatelor a fost compus din soclul de granit, ornamentat cu panourile de bronz masiv existente și astăzi, dar completat nu de statuia Domnitorului, ci de bustul lui Lascăr Catargiu. Om politic de primă importanță, unionist, pârcălab al ţinutului Covurlui în anii 1853-54, Catargiu oglindea întru totul poziția lui Cuza și reprezenta corespunzător spiritul politic al epocii sale.
Lascăr Catargiu (1823-1899) a fost unul dintre cei mai mari oameni politici români ai secolului XIX. A făcut opoziție manierei de domnie a lui Al. I. Cuza și s-a alăturat coaliției care l-a detronat în 1866, făcând apoi parte din locotenența domnească care a condus țara până la înscăunarea lui Carol I. Fondator al Partidului Conservator, a primit mai multe mandate de prim-ministru, ministru, și parlamentar.
În aceste condiții, intențiile de ridicare la Galați a unei statui special dedicate lui Cuza Vodă, deja mult întârziate, au rămas neîmplinite. Bustul lui Lascăr Catargiu și-a ocupat locul până în anul 1948, atunci când a fost îndepărtat de noul regim. Comuniștii au redefinit monumentul ca fiind dedicat Muncilor agricole, mizând pe interpretarea scenelor care îi înconjoară baza în altorelief nu în adevăratul lor rost (de alegorii ale reformei agrare din anul 1864), ci drept simple momente de viață economică rurală.
O reprezentare a lui Alexandru Ioan Cuza (un bust realizat de sculptorul Ion C. Dimitriu-Bârlad) a fost adăugată ansamblului abia în anul 1959. Nevoia de sărbătorire a 100 de ani scurși de la unirea Principatelor a forțat astfel încheierea unei jumătăți de secol de intenții ratate.
Prea mică în dimensiuni, distonând cu proporțiile generale ale monumentului, lucrarea lui Dimitriu-Bârlad a fost înlocuită în 1972 cu statuia actuală, creată de Ion Jalea. Prima a fost mutată la Tecuci, mai întâi în fața primăriei orașului, apoi în fața bisericii Sf. Nicolae, în piața care poartă numele domnitorului Cuza. Bustul surghiunit al lui Lascăr Catargiu se află astăzi în campusul universitar, în fața Facultății de Inginerie.
Ion Dimitriu-Bârlad (1890-1964) a fost student al Școlii de Belle-Arte din București, unde a fost pregătit în desen și sculptură de Dimitrie Paciurea și Frederick Störck, și al Academiei Julian din Paris, unde a studiat cu Paul Landowski şi Henri Bouchard. După Primul Război Mondial, s-a remarcat ca autor de monumente ale Eroilor. A realizat și o serie substanțială de busturi ale unor personalități românești. A fost bunicul cântăreței Margareta Pâslaru.
Ion Jalea (1887-1983) a urmat cursurile școlilor de Belle-Arte din Constanţa și București, studiind cu Frederick Storck şi Dimitrie Paciurea, dar și ale Academiei Julian din Paris. A debutat în anul 1912 cu o serie de lucrări inspirate din mitologia basmelor românești. Mobilizat în Primul Război Mondial, a fost grav rănit, pierzându-și un braț. Infirmitatea nu l-a împiedicat să dezvolte, timp de 6 decenii, o carieră admirabilă. A expus în întreaga lume, în zeci de expoziții personale și colective. A lucrat busturi, statui, artă monumentală, în gips, bronz, piatră sau marmură, sub interpretări alegorice, mitologice, religioase, scene de război. A fost profesor la Academia de Arte Frumoase din Bucureşti, director în Ministerul Artelor, membru al Academiei Române, președinte al Uniunii Artiştilor Plastici. A fost distins cu marile premii ale unora dintre cele mai reputate evenimente cultural-artistice românești și europene.
Surse bibliografice:
- Serviciul InfoGhid al Bibliotecii Județene „V. A. Urechia”
- Corneliu Stoica, Monumente de for public din municipiul Galați, Ed. Axis Libri, Galați, 2015
- Ioan Lupescu, Monumentele Unirii, Ed. Sport-Turism, București, 1985
- Marius Mitrof, „De la monumentul Unirii la monumentul lui Alexandru Ioan Cuza”, în Studii și articole, nr. 5, 2020
- Viorica-Steluța Pisică, „Restaurarea din anul 1938 a Casei Cuza Vodă din Galaţi”, în Danubius, vol. 1/2004
- Ilie Zanfir, „Cei patru de pe strada Domnească”, în Dunărea de Jos, nr. 236, nov. 2021
