PALATUL ADMINISTRATIV (str. Domnească nr. 56)

Fii social și distribuie informația:

Context

Pentru spațiul românesc, intervalul dintre finele secolului XIX și primele decenii ale secolului XX a fost definit de întâlnirea unor capacități economice și tehnice mărite, pe de o parte, cu o bază socială, cultural-identitară din ce în ce mai structurată și mai puternică, pe de cealaltă parte. Îndrumată și încurajată de elite, societatea a început să dezvolte exigențe privind patrimoniul său național, crescând rapid nevoia unor evidențe palpabile ale progreselor morale și materiale obținute de comunitatea de conștiință de-a lungul deceniilor scurse de la marile evenimente care i-au asigurat unitatea și suveranitatea. Aflat în plină evoluție modernizatoare, Regatul român culegea profiturile păcii și stabilității, și punea în mișcare un amplu proces de fundamentare a puterii și însemnelor sale identitare. Au început astfel să fie marcate, atât simbolic cât și funcțional, noile puteri politice, economice și social-culturale ale țării.

Acestea au fost timpurile edificării sistematice a marilor infrastructuri civice, în care arhitectura comunitară nu a mai fost dominată de reprezentativitatea aproape singulară a edificiului religios, ci a devenit cea a administrației de stat, aflată în plină profesionalizare, dar și cea a spiritului comunităților locale. S-au ridicat, impunătoare, deseori chiar grandioase, creațiile edilitare de amploare: palate publice de naturi diverse, primării, școli, catedrale, spitale, săli de spectacole, sedii pentru industrii, hoteluri, vile particulare și multe, multe altele. Pe tot cuprinsul țării s-a manifestat o reală energie creatoare și constructoare, prin dimensiunile numerice, proporțiile spațiale și caracteristicile stilistice deosebite. S-a construit mult în spațiile publice și private deopotrivă, predominant în stilul național propriu.

În portul Galați, ca și în restul României, s-au clădit atunci marile „palate” ale comunității, precum Palatul Episcopal, Palatul Administrativ, Palatul Poștelor, Palatul Navigației Fluviale, Palatul Școlilor Comerciale, Palatul Justiției, Palatul Culturii. Locul și rolul orașului în viața economică și socială a țării au impus construirea unor sedii administrative pentru care s-a apelat la marii arhitecți ai epocii, creatori ai noii școli de arhitectură și ai stilului neo-românesc.

În discursul ținut la festivitatea de așezare a pietrei de fundație a Palatului Administrativ, prefectul din acel moment, Ion Atanasiu, le-a adus aminte celor prezenți că „pentru a judeca o țară sau o regiune este de ajuns, de multe ori, să îi cunoaștem numărul și felul edificiilor, și mai ales al edificiilor publice”. Ori, în acest orizont, la începutul anilor 1900 Galații nu se aflau într-o situație prea măgulitoare, deoarece nu aveau nici o clădire publică ridicată de municipalitate sau județ. Puterea guvernamentală din teritoriu nu dispunea ea însăși de un sediu propriu, serviciile de prefectură funcționând în localuri închiriate, pe când obiectivul de întemeiere a unui „Palat” care să găzduiască toate instituțiile administrative și juridice ale județului era în așteptare de peste 30 de ani.

Proiect, amplasament, construcție

Primul concurs pentru proiectarea unui Palat Administrativ a fost lansat de autoritățile gălățene în anul 1881. Un an mai târziu era deja depusă o propunere, care nu a ajuns însă să se materializeze. Un alt plan, din anul 1883, a fost respins. În anii 1892-1893 alte 2 planuri au fost întocmite și au rămas nepracticate, unul dintre ele al arhitectului bucureștean Filip Xenopol, care lucrase și la palatele administrative din Bacău, Vaslui, Bârlad, Brăila, precum și la restaurarea bisericii Trei Ierarhi din Iași. După ce au eșuat și unele tentative de cumpărare a unor imobile în care să fie instalată prefectura, în anul 1894 a fost însărcinat cu proiectarea planurilor Palatului județean arhitectul Ion Mincu. Experiența și viziunea sa, deja recunoscute și apreciate, au fost desigur motivul fundamental pentru alegere. Neîndoielnic, la fel de greu poate să fi cântărit și faptul că Mincu avea relație familială directă, chiar dacă prin alianță, cu prefectul Gheorghe Constantin Robescu.

Pentru amplasare, locul investigat inițial se afla la intersecția străzii Mavramol și Culturii, „pe care se găsea spitalul Sf. Spiridon din Iași”. Terenul actual s-a cumpărat în 1898/9, cu tot cu casele alăturate, ale lui Dinermann (industriaș și comerciant, a avut o fabrică de vacs, căldări și perii în mahalaua Vadu Ungurului). Pe locurile viitorului Palat Administrativ se afla la acea vreme „Teatrul cel Mare”, Teatrul Temistocli, sau Teatrul lui Bogdan, în fapt o simplă baracă cu nivelul de pășire mai jos de nivelul străzii, dar în care a jucat inclusiv renumita Sarah Bernhard.

Aici jucase în 1850 și Matei Millo (1814-1896), actor și dramaturg, considerat a fi întemeietorul teatrului cult românesc. Fiu de boier, instruit la Academia Mihăileană din Iași, coleg cu Vasile Alecsandri şi Mihail Kogălniceanu, Millo a debutat pe scenă în 1834, cu ocazia serbării organizate în onoarea generalului rus Pavel Kiseleff, care se pregătea să părăsească Țările Române. A fost primul actor român care a jucat un rol în travesti, în prima operetă românească, compusă pe textul său și muzica ieșeanului Alexandru Flechtenmacher, autorul Horei Unirii. Millo a avut o bogată carieră dramaturgică, atât pe scenă cât și în afara ei, ca traducător al marilor autori francezi, regizor, conducător de trupe de teatru, întemeietor al Teatrului Național din Iași. Este recunoscut drept un reformator și un creator de școală dramatică. Prin abordările sale realiste, s-a impus în fața stilului declamator, emfatic, care guverna moda interpretativă a epocii. A sprijinit dezvoltarea repertoriului național românesc prin încurajarea creației originale.

Evenimentul așezării pietrei fundamentale a Palatului Administrativ a fost tratat cu la fel de mare pompă precum avea să fie inaugurarea clădirii, 2 ani mai târziu. Actul constitutiv, întocmit în numele Regelui Carol I, reginei Elisabeta, moștenitorilor Ferdinand și Maria, și al înalților reprezentanți ai statului și orașului, a fost elaborat pe 21 mai 1904. Piatra de temelie a fost așezată 2 zile mai târziu, în prezența reprezentanților Guvernului, prim-ministrul Dimitrie Sturdza și ministrul de interne Vasile Lascăr, a episcopului Dunării de Jos, Pimen Georgescu, și întregului cler al catedralei, a senatorilor și deputaților Covurluiului, autorităților sale administrative, a reprezentanților instituțiilor juridice, ai armatei, arhitectul Ion Mincu și antreprenorii lucrării, dar și reprezentantul României la Comisia Europeană a Dunării. Pentru publicul spectator au fost pregătite sute de locuri, în tribune sau în alte spații special delimitate, iar 200 dintre figurile de seamă au primit invitații la balul ce avea să încheie festivitatea. După ce toți demnitarii și-au rostit discursurile, tribuna oficială a coborât pe locul unde avea să fie făcută prima zidire. În piatră a fost săpată o nișă, în care Mincu a așezat pergamentul clădirii, protejat într-un tub de sticlă, alături de o monedă din timpul domniei voievodului Bogdan al III-lea (1504-1517), fiul lui Ştefan cel Mare, și o colecţie de monede româneşti aflate în circulaţie la vremea respectivă. Dintr-un vas purtat de două femei îmbrăcate în costume naționale, invitații de onoare au cimentuit nișa, iar piatra fundamentală a fost așezată. În ritmurile muzicii militare, asistența a toastat în cinstea familiei regale și a orașului, apoi s-a retras.

După recepția finală, Palatul a fost inaugurat cu prezența Principelui Moștenitor Ferdinand și a Principesei Maria. Vizita cuplului princiar a marcat sărbătorirea unei serii de evenimente în oraș: darea în folosință a sediului Prefecturii, punerea pietrei fundamentale a Catedralei Episcopale, împlinirea a 50 de ani de activitate a Comisiei Europene a Dunării și a 50 de ani de la înființarea primului Regiment de Roșiori. Orașul a fost împodobit cu această ocazie deosebită, iar zecile de vase ancorate pe Dunăre au fost iluminate feeric.

Estetica

Clădirea e compusă în plan simetric, având un corp principal aliniat în lungul bulevardului și două aripi secundare, mai scunde și mai modest ornate, care închid o curte interioară cu rol utilitar. Primul registru al corpului principal cuprinde sălile parterului și spațiile mezzanin-ului, iar al doilea registru cuprinde marile săli de recepție, sala de consiliu și cabinetele oficiale. Extremitățile clădirii au acoperișuri boltite, independent construite, indicând intenția de a reproduce modele arhitecturale ale palatelor renascentiste franceze. Axul central este subliniat de 3 arcade ample, de factură romanică. Decorul fațadei, cu goluri înalte ale etajului, terminate în arce de vârf de lance, și cu coronament crenelat, aduce aminte de arhitectura venețiană. Decorul arhitectural împletit cu statuarul și emblematica s-a cristalizat ca una dintre trăsăturile viziunii plastic-arhitecturale a lui Mincu, „pe linia celor mai bune tradiții ale artei monumentale ale antichității, goticului, Renașterii și barocului” (Mihail Caffé, Ion Mincu, 64).

Ion Mincu

Palatul Administrativ al orașului Galați a fost prima lucrare majoră de utilitate publică a arhitectului Ion Mincu și una dintre cele mai reprezentative edificii ale stilului neo-românesc.

Mincu a studiat în țară ingineria civilă, absolvind Școala de Șosele și Poduri (1870-73). În 1874 era deja inginer-șef la Focșani, orașul natal, apoi inginer al județului Putna, unde a participat la construcția șoselei Ploiești-Predeal. Între 1877 și 1878 a făcut, în Montparnasse, un an pregătitor la Școala Specială de Arhitectură a lui Émile Trélat. Apoi, până în 1883, a studiat arhitectura la Școala de Belle Arte din Paris. La absolvire a primit burse, atât de la statul francez cât și de la cel român, pentru a face o călătorie de perfecționare, de 1 an, în Italia, Spania, Grecia, și la Constantinopol. În 1895 era întors la Focșani. În 1892 fusese însărcinat să elaboreze statutele unei școli naționale de arhitectură, unde va preda și primei serii de 150 de studenți. Va face parte din comisia țării pentru Expoziția de la Paris din 1900.

Dintre proiectele sale larg cunoscute:

  • Edilitare monumentale – Palatul de Justiție din București, Palatul Administrativ din Craiova, proiectul nerealizat al Ospelului comunal (Primăriei) Capitalei, Banca de Comerț din Craiova, fațada Ministerului de Război din București
  • Funerare monumentale – familia Ghica, frații Gheorghieff, cavoul lui Eugeniu Stătescu, al lui Iacob Lahovary, al familiilor Cantacuzino, Simionescu-Râmniceanu
  • Religioase – restaurarea Mănăstirii Stavropoleos și organizarea complexului său înconjurător

Dintre elementele decorative ale fațadei clădirii din Galați, reținem cele două statui – Industria și Agricultura – realizate din marmură de Carrara de către Frederick Störck, unul dintre cei mai apreciați artiști români din prima jumătate a secolului XX.

Fiu al sculptorului german Karl Störck (stabilit la București în anii 1840), Frederick a crescut într-o familie care a dat numeroși artiști plastici recunoscuți, fiind ulterior primul profesor de sculptură de la Școala de Belle-Arte din București și primul proprietar de turnătorie în bronz pentru lucrări de artă. Pentru realizarea celor 2 statui el a luat drept model lucrători reali de pe șantier, raționând că publicul va reacționa în mod reflex la semnalele lor vizuale discrete, deja prezente în conștiința comunitară. Tot Frederick Störck a modelat și statuia lui Mihai Eminescu din Parcul Central al orașului. Expusă în 1911, ea a fost prima de acest fel din țară. Frontispiciul Prefecturii, cu sculptura sa ornamentală, a fost realizată de sculptorul gălățean George Rigos.

Tot pe exterior se remarcă marele ceas care, la vremea sa, nota ora exactă cu o frază muzicală din valsul Valurile Dunării, compus de Iosif Ivanovici.

În interior, clădirea a fost decorată monumental: se remarcă coloanele de marmură din holul central, picturile realizate de Ioan Brânzescu, marea oglindă de cristal de pe palierul scării de onoare (realizată la fabrica lui August Zwoelfer, prima de felul său din România). La etaj, Sala de Consiliu a fost decorată cu lemn masiv (mobilier, lambriuri și plafon, realizate în Germania, la Aachen). Numai mobilierul sălilor de protocol a fost livrat în 55 de pachete transportate cu trenul.

În perioada interbelică, în sala de recepții de la etaj se țineau iarna marile baluri ale orașului, în frunte cu cel al Prefecturii, dar și unele dintre evenimentele marilor societăți și asociații locale, precum balul societății caritabile a doamnelor, cel al Crucii Roșii, al comunității grecești sau italiene ș.a.m.d. Adunările se organizau în scop caritabil, pentru strângerea de fonduri necesare sărmanilor ori bolnavilor, dar erau și excelente ocazii de introducere în societate a tinerelor fete aflate la vârsta măritișului. Invitații urcau monumentala scară interioară, „desfăcută în două, ca la opera din Paris”. Balul Prefecturii era unul dintre cele mai reputate și mai așteptate evenimente mondene, de cea mai înaltă clasă și rafinament, unde domnii participau în frac, costumul de mare ținută, iar doamnele în toalete și briliante din cele mai scumpe. Protocolul acestor baluri era foarte strict – dansul începea întotdeauna cu un cadril, urmând lanciers-ul, polca și valsul iar, în orele mici ale dimineții, tango-ul, shimmy-ul și foxtrot-ul, fiecare în perioada sa de modă. Petrecerile se anunțau oficial pentru orele 9 seara, dar invitații cei mai fini se arătau întotdeauna cu cel puțin o oră întârziere, fiind considerat de prost-gust să „deschidă” seara.

Frânturi de istorie

În anul 1907, în fața Palatului Administrativ, soldații comandați de tânărul ofițer Ion Antonescu au primit ordinul de a trage în răsculații din mahalalele Vadu Ungurului și Lozoveni. Mai mulți protestatari au fost uciși, alții răniți, sângele lor fiind „spălat cu repeziciune de pe caldarâm” de către pompieri.

În anul 1917 Palatul Administrativ a fost vizat de bombele lansate de un zeppelin german, dar a avut șansa ca acestea să nu îl nimerească.

În comunism, Palatul Administrativ a fost sediul Comitetului municipiului Galați P.C.R. și al Consiliului Popular al municipiului. La acea vreme fațadele erau încă placate cu o piatră de culoare gălbuie.

Surse bibliografice:

  • Covurluiul, 1892-1893, diverse ediții
  • Albina, 14 mai 1905, anul 9, nr. 33
  • Crișan V. Mușețeanu, Opere alese I. Lumea copilăriei mele, Editura Muzeului de Istorie Galați, 2013
  • Valentin Bodea, Monumente istorice și personalități din orașul Galați, Editura Sinteze, Galați, 2015
  • Corneliu Stoica, Ion T. Dragomir, Mihalache Brudiu, Muzee și monumente gălățene, Comitetul de Cultură şi Educaţie Socialistă al Judeţului Galați, 1974
  • Mihail Caffé, Ion Mincu, Editura Meridiane, București, 1970
  • Oana Marinache, Ruxandra Nemțeanu, Ion Mincu, Editura Istoria Artei, 2017
  • Liliana Vârban, „Secolul Störck în arta românească”, în Cultura, an 2, nr. 7 (48), 2005
  • „Punerea pietrei fundamentale a palatului administrativ din Galaţi”, în Revista Administrativă, an 1, nr. 1, 15 iunie 1904
  • Zanfir Ilie, „Palatul Prefecturii între valsul lui Ivanovici şi ordinul lui Antonescu”, în Dominus, an 15, nr. 178, nov. 2014
  • Mircea Ionescu, „Mincu la Galați” în Viața Nouă. Supliment literar-artistic, Nr. 3, martie 1986

Te-ar mai putea interesa

Scroll to Top