Așezarea
Locul fostului Palat de Justiție al Galaților poartă memoria unei istorii vechi și reprezentative. Pe el se întindeau, la finele secolului XVIII și începutul secolului XIX, marile vii ale banului Ioan Cârjă, ctitorul bisericii Vovidenia (1790). De la fiul acestuia, serdarul Manolache Cârjă, vastul teren al mahalalei Vovidenia a fost cumpărat în anul 1835 de către boierul Costache Ventura. El a păstrat via, care se ducea până în zona străzii Arieșului de astăzi, și a ridicat un han, o construcție mare, în stil turcesc, cu 2 aripi și 2 etaje, care a devenit în curând locul de oprire pentru cei mai de seamă călători care tranzitau Galații.
Ban = Dregător responsabil cu administrarea unui județ. (Mare ban = primul demnitar în ierarhia înalților dregători ai Țărilor Române, delegat de domnul Țării Românești la conducerea Olteniei. Avea dreptul de a reproduce la scară redusă atribuțiile acestuia.)
Serdar = înalt dregător cu atribuții militare în administrația de stat a Principatului Moldovei. Era primul subaltern al Marelui Spătar (înalt dregător responsabil de comanda armatei domnești, în special de cavalerie). Serdarul avea în grijă cetele de mazili (boieri de rang mic sau descendenți ai acestora, care nu aveau funcții în administrația de stat sau care fuseseră scoși din funcție).
Constituite din rațiuni practice, hanurile au evoluat în mod natural în medii de agregare socială. Fiind, pentru timp îndelungat, unele dintre foarte puținele forme amenajate ale spațiului public românesc, lor li s-a atașat o funcționalitate complexă, cu semnificații morale și întrebuințări politice, economice și culturale concrete. În jurul lor s-au concentrat acțiuni și evenimente care fie au modelat ele însele, în mod direct, parcursul istoric al comunităților, fie i-au ilustrat simbolic evoluțiile. Până înspre ultimele decenii ale secolului XIX hanurile au fost, alături de biserici, spații esențiale de convergere populară, unde erau marcate, în manieră caracteristică, momentele cu cea mai mare însemnătate în viața colectivității.
Hanul Ventura a fost, înainte de toate, locul unde societatea Galaților lua contact cu elementele realităților politice, economice și culturale a Europei jumătății de secol XIX. Aici își luau camere ofițerii otomani, ruși sau austrieci atunci când armatele imperiale ocupau ori tranzitau Țările Române pentru a se întâlni pe câmpurile de luptă și a-și disputa supremația teritorială în Balcani. Trupele cantonau în afara târgului sau pe spațiile virane dimprejurul mahalalelor. Tot la Ventura, după anul 1856, au fost inițial găzduiți și primii delegați străini ai Comisiei Europene a Dunării, până ce le-au putut fi aranjate în casele localnicilor locuințe pe termen lung, cu proprietăți corespunzătoare statutului și necesităților lor socio-profesionale. Hanul Ventura era modern pentru timpurile sale, confortabil și „retras de la drumul și sgomotul Uliței Largi” (numele din vechime al Străzii Domnești, în forma sa timpurie, încă nesistematizată edilitar).
Spațiul larg din fața hanului era folosit pentru desfășurarea marilor serbări organizate de Pârcălăbie, în momente precum vizita unui Domn ori urcarea unui nou sultan pe tronul de la Constantinopol. Clădirea, curtea sa, terenul înconjurător și chiar ulița mare erau atunci luminate festiv, dându-se foc la butoaie de untdelemn unse cu păcură și umplute cu cârpe. Frumoasa strălucire produsă de aceste instalații îmbrăca „în chip fantastic fațadele prăvăliilor, de rămâneau încremeniți copiii și norodul mahalalelor”, și nu era rivalizată decât de spectacolele de artificii, special comandate la Viena.
Boierul Costache Ventura a fost epitropul spitalului Sf. Spiridon, primul stabiliment medico-sanitar permanent din orașul Galați, deschis în 1841 (ca filială a celui ieșean, purtând același nume).
În a doua jumătate a secolului XIX hanul Ventura a evoluat înspre calitatea de mare hotel, luând numele Moldavia. Amplasamentul și funcționalitatea sa au atras atenția autorităților care, încă din anii 1850, au încercat să preia proprietatea pentru a instala acolo birourile Pârcălăbiei, administrațiile cele mai importante, împrăștiate la acea vreme undeva înspre mahalaua Vadu Ungurului, la bariera orașului. În calitatea lor de pârcălabi de Covurlui, atât Costache Negri cât și Alexandru Ioan Cuza au avut inițiativa de a face această relocare. Dezafectarea Venturei / Moldaviei a fost obținută abia în anii 1890, clădirea și atenansele sale fiind dărâmate în primăvara anului 1895.
Ridicarea Palatului
Încă din anii 1880, municipalitatea Galaților și-a arătat interesul de a strămuta toate serviciile judecătorești ale județului (Curtea de Apel, Curtea cu jurați, Tribunalul, serviciile auxiliare, corpul de avocați etc) într-un singur centru administrativ. Acțiunea ar fi dat mai multă coerență circuitelor din interiorul sistemului de justiție, ar fi facilitat fluidizarea activităților și, mai important încă, ar fi transformat imaginea autorității de stat într-un reper singular, compact, în care să se concentreze întregul prestigiu moral pe care ea încerca să îl imprime în conștiința cetățenească.
Începând cu anii 1870-1880 începe să se resimtă în întreaga țară nevoia reorganizării locative a unor segmente din administrația de stat. Ea a fost determinată de adoptarea unor noi paradigme de coordonare sistemică a marilor domenii ale vieții publice, dar și de rațiuni practice, precum faptul că spațiile aflate în folosință deveneau învechite, nu mai corespundeau nevoilor și ritmului de dezvoltare a comunităților locale, se degradau progresiv, devenind neîncăpătoare și improprii desfășurării activităților. Astfel, proiecte de construire a unor noi edificii publice au fost transmise constant Bucureștilor. De pildă, în aceeași perioadă cu proiectul de Palat de Justiție destinat orașului Galați, Consiliului Tehnic Superior al statului l-a aprobat și pe cel al orașului Ploiești (1912, respectiv 1913).
În 1893, guvernarea centrală a statului a transmis autorităților locale faptul că era pregătită să ofere fonduri pentru construirea Palatului de Justiție a orașului Galați. Terenul dorit pentru amplasarea clădirii, după cum am văzut, a putut fi deblocat abia 2 ani mai târziu.
După aceasta, înaintarea proiectului a stagnat aproape 2 decenii. El nu s-a mai urnit până în anul 1912, atunci când Ministerul de Justiție a alocat din nou fonduri și a angajat doi dintre cei mai cunoscuți arhitecți ai vremii pentru a întocmi planurile de construcție. În aprilie acel an, ministrul Mihail Cantacuzino a semnat cu Grigore Cerchez și Anton Vârnav contractul pentru întocmirea, în termen de o lună, a planurilor generale, devizelor și caietelor de sarcini ale clădirii. După aprobarea acestora de către autoritățile centrale de specialitate, arhitecții erau responsabili să întocmească planurile detaliate de construcție și să supravegheze desfășurarea lucrărilor.
Piatra de temelie a fost așezată de însuși ministrul Cantacuzino, pe 19 septembrie 1912, „în al patruzeci și șaptelea an de temeinică propășire a țării sub înțeleapta și glorioasa domnie a Majestății Sale Regele Carol I”, după cum stă înscris în actul de fondare.
Cartea tehnică a Palatului de Justiție se păstrează încă la filiala locală a Arhivelor Naționale.
Antrepriza de construire a fost prima dată câștigată de arhitectul Ioan Paxino, care promisese să se încadreze într-un cost substanțial mai mic decât valoarea devizului. La doar un an după (în 1913), statul l-a angajat și pe ieșeanul Ioan Isvoranu, dându-i în seamă supravegherea lucrărilor. Isvoranu fusese timp de 20 de ani inginer-șef al Marinei Regale. În această calitate el proiectase podul de vase folosit de armata română pentru a trece Dunărea în Războiul de Independență. Avea și experiență anterioară cu orașul Galați, unde participase la construirea antrepozitelor, a docurilor, şi la canalizarea unora dintre străzi.
Lucrările nu au înaintat bine. De la început, gălățenii înșiși au reacționat la faptul că materialele folosite pe șantier nu erau de calitate corespunzătoare. În anul 1914 Ministerul a trimis la Galați o comisie care să verifice acuzația. Condusă de Anghel Saligny, aceasta a constatat că zidăria era, într-adevăr, deja deteriorată, și că unele probleme erau suficient de serioase încât să amenințe soliditatea construcției. Ele se trăgeau, după părerea arhitectului Cerkez, de la cărămizile prost alese, care se deformau la umezeală și îngheț.
Șantierul a înaintat greoi, iar apoi a fost închis din pricina războiului. În ciuda explicațiilor oferite față de nereguli, Ioan Paxino a pierdut în anul 1919 contractul, pe care Bucureștiul i l-a predat arhitectului Constantin Manea. Acesta a reușit să termine clădirea la roșu până la finele lui 1920. Lucrările au continuat însă să fie afectate de creșterile prețurilor pentru materiale. Următorii ani au fost marcați de o corespondență stufoasă și complicată între provincie și capitală, în care principala grijă a fost contractarea fondurilor rămase necesare. La mijlocul anilor 1920 șantierul a fost preluat de un nou întreprinzător, inginerul G. Margulius. Se pare că acesta a fost cel ce a încheiat întru totul construcția.
Palatul de Justiție al orașului a fost dat în folosință în anul 1927. Există surse documentare ce indică prelungirea până în 1929 a unor lucrări la finisaje. Au fost așadar necesari cel puțin 15 ani de zile pentru ridicarea impozantului edificiu pe care îl admirăm astăzi.
Clădirea a fost primită drept o nouă podoabă a orașului și un câștig extraordinar pentru comunitatea locală. Deosebit de mulțumiți au fost la acea vreme magistrații care, până la instalarea în noul sediu, ajunseseră să suporte condiții de muncă inadecvate.
Gazetele vremii relatau despre infiltrații serioase ale apei de ploaie în tavanul clădirii în care funcționase Tribunalul, care produceau deseori situații incomode (scurgeri în birourile funcționarilor) ori periculoase (căderi de moloz din tavanele sălilor de judecată).
În noul local, în aripa stângă a fost instalat Tribunalul, iar în aripa dreaptă Curtea de Apel a județului. La etajul aripii drepte era Parchetul General. Tot în clădire se afla și Curtea cu juri, precum și toate celelalte departamente, secții și birouri atașate serviciilor juridice ale orașului și județului.
Sub noul regim
După războiul al doilea mondial și schimbarea naturii puterii politice, clădirea Palatului de Justiție a atras, prin monumentalitatea sa, atenția noii puteri de stat. În anii 1950 în el a fost instalată conducerea Partidului – Comitetul Județean P.C.R.
Între anii 1954 și 1958, într-o fracțiune din spațiile sale a fost găzduit provizoriu și Palatul Culturii, împreună cu Biblioteca „V. A. Urechia”.
Palatul Culturii fusese evacuat din sediul său propriu – clădirea folosită până în ziua de astăzi de Teatrul Dramatic al orașului. Aceasta a fost mai întâi ocupată de administrația armatei sovietice, staționată în România. Apoi a fost pusă la dispoziția Teatrului, care a susținut primul său spectacol (din clădire) în iarna anului 1956.
În anul 1974, Institutul Politehnic și Institutul Pedagogic din oraș s-au unit pentru a forma instituția Universității din Galați. Sediul fostului Palat al Justiției i-a fost cedat acesteia. Comitetul Județean de Partid s-a mutat, împreună cu Consiliul Popular Județean, în clădirea Palatului Administrativ (astăzi Prefectura).
Surse bibliografice
- Aurora. Revistă științifică și literară, An I, nr. 2, februarie 1891
- Gazeta Ilustrată, An 1, nr. 43, 6 octombrie 1912
- Albina, An XVI, no. 1, 7 octombrie 1912
- Universul, anul 47, nr. 266, 16 noiembrie 1929
- Nicolae Șt. Noica, Lucrări publice din vremea lui Carol I. Acte de fundare și medalii comemorative, Ed. Cadmos, București, 2008
- Gh. N. Munteanu-Bârlad, Galații, Societatea de editură științifică-culturală, Galați, 1927
- Corneliu Stoica, Ion T. Dragomir, Mihalache Brudiu, Muzee și monumente gălățene, Galați, 1974
- Valentin Bodea, Monumente istorice și personalități din orașul Galați, Editura Sinteze, Galați, 2015
- Marius Mitrof, „Amprente ale arhitecturii brâncovenești în Galați și Tecuci”, în Teologie și educație la Dunărea de Jos, fascicula XIII, Editura Episcopiei Dunărea de Jos, 2014
- Viorica-Steluţa Pisică, „Informaţii istorice privind construirea Palatului de Justiţie din Galaţi”, în Danubius, nr. 1/2006
- Nicolae Noica, „Consiliul Tehnic Superior (XI): Construcțiile publice aprobate de Consiliul Superior Tehnic între 1918-1944”, în Revista construcțiilor, nr. 195, 2022
- Ioana Ivan, „Povestea neştiută a sediului Universităţii”, Viața Liberă, 06 septembrie 2014, ediția electronică, viata-libera.ro
- Istoricul Bisericii Vovidenia, bisericavovidenia.ro
- Scurt istoric al Teatrului Dramatic „Fani Tardini” Galați, fanitardini.ro
