Articol documentar realizat cu susținerea Prutul S.A.
În a doua jumătate a secolului al XIX-lea, cu toate că se dezvoltaseră într-unul dintre cele mai importante porturi fluviale ale Europei, Galaților le lipsea o autoritate oficială, națională, de coordonare și supraveghere a circulației pe Dunăre. Până în anul 1890, atunci când s-a înființat Serviciul de Navigațiune al Statului, toate agențiile de profil care activau în oraș erau străine la origine.
Constituirii instituționale i-a urmat problema instalării într-un sediu reprezentativ. Deoarece activitatea Societății de Navigație Fluvială Română a fost structurată abia în anul 1901, procesul s-a deblocat numai în 1909, atunci când Petre Antonescu, discipol al lui Ion Mincu și arhitect deja apreciat la Galați datorită implicării sale în construcția Catedralei Ortodoxe, a primit sarcina de a întocmi proiectul unui Palat care să ilustreze tangibil stabilitatea și importanța circulației de pasageri și mărfuri derulate prin portul Galați.
Petre Antonescu
Considerat unul dintre cei mai sofisticați arhitecți ai epocii sale, principalul promotor al stilului neo-românesc, continuator al școlii de arhitectură constituite în jurul lui Ion Mincu.
Născut la Râmnicu Sărat în 1873 (m. 1965, București). Pentru studii superioare s-a înscris mai întâi la Facultatea de Drept din capitală, dar a abandonat-o în favoarea artelor plastice. La 20 de ani a plecat la Paris, unde a petrecut 6 ani la Şcoala de Arte Frumoase. A lucrat la un proiect cu vizibilitate încă dinainte să absolve – unul dintre pavilioanele României la Expoziţia Internaţională de la Paris (1900). Întors în țară, a fost angajat ca profesor la Şcoala Superioară de Arhitectură, devenită apoi Academia de Arhitectură din Bucureşti. Între anii 1931-1938 a fost chiar rectorul ei. Membru al Academiei Române.
Dintre proiectele sale: Arcul de Triumf din Bucureşti, Palatul Ministerului Lucrărilor Publice (în prezent sediul Primăriei Municipiului Bucureşti), Palatul Facultăţii de Drept din Bucureşti, imobilul Institutului de Istorie „N. Iorga”, imobilul Societăţii Politehnice din București, Cazinoul şi Hotelul Postăvarul din Sinaia. În străinătate: Palatul Şcolii Române din Roma.
Pentru a se elibera terenul necesar construcției, în anul 1910 au început să fie demolate fosta Bursă de mărfuri și clădirile din jurul său.
Povestea Bursei Vechi începea în anul 1845, când domnitorul Moldovei, Mihail Sturdza, i-a acordat căminarului Giovani Englesi, italian supus britanic, din proprietatea comunei, „un important loc de la malul Dunării” unde să deschidă o Bursă publică pentru comerț, pe cheltuiala sa și după modelul celor din Europa, pe care, o dată gata, să o predea autorităților orașului. Acesta ar fi fost primul stabiliment de Bursă din țară. Se pare că Englesi, deși atunci când a finalizat-o a pus pe frontispiciul clădirii titulatura de Bursă, nu a predat-o în totalitate, instalând în ea cafenele și birouri pentru comercianții de coloniale și închiriind spații pentru consulate. Văzând că Englesi nu respecta termenii contractului, autoritățile statului au încercat încă din anii 1849-1850 să îl tragă la răspundere. Englesi a apelat însă la Consulatul Britanic, fiind supus ionian, care a pus presiuni pe guvernul românesc și a obținut retragerea intervențiilor privind utilizarea clădirii în scopul ei planificat. În 1853 Englesi ar fi cerut aprobare pentru a construi o anexă, în care să fie instalată Bursa propriu-zisă, însă nu ar mai fi acționat în consecință. În schimb, în 1856 a ridicat un etaj suplimentar clădirii existente. În 1858 el ar fi cerut, prin intermediul Consulatului Britanic, ca anual să îi fie plătită o sumă de către comercianții orașului, drept chirie a localului, cerere pe care aceștia au refuzat-o. În schimb, ei și-au mutat activitatea în clădirea administrată în vecinătate de Vincenzo Fanciotti, mare comerciant de cereale, magnat imobiliar, care cumpărase la rândul lui proprietatea de la Francesco Delvechio. Rămasă liberă, clădirea lui Englesi a fost în totalitate închiriată particularilor, generând „câștiguri colosale”.
Ea a fost vândută 10 ani mai târziu negustorului grec Ghiorghie Saraianis. Pentru că a avut surpriza neplăcută de a se trezi cu o proprietate angajată într-un contract problematic cu municipalitatea, Saraianis va schimba în 1875 clădirea în care ar fi trebuit să activeze Bursa cu o moșie din județul Vaslui, oferită de contele Joachino Rasponi. Fiu al uneia dintre cele mai vechi și mai prestigioase familii din Ravena, acesta era căsătorit cu românca Constanța Ghica, fiica spătarului Costache Ghica și a Mariei Văcărescu.
Povestea se reia aproape 2 decenii mai târziu. În anul 1893, președintele Camerei de Comerț, Ioan Plesnilă (frate sau văr al avocatului Costake Plesnilă, proprietarul impunătorului imobil de pe strada Domnească, v. Personalități), a intervenit pentru reglarea datoriilor și punerea în drept a autorităților orașului. La acel moment, proprietarii clădirii rămăseseră Constanța, contesă de Rasponi, și cei 5 copiii avuți cu Joachino. Se pare că municipalitatea le deschisese acestora proces pentru revendicarea localului Bursei încă din 1891. Însă în septembrie 1893 Plesnilă deja nu mai era președintele Camerei de Comerț, iar gazetele locale se plângeau că fără el nu avea să se mai dea curs acțiunii. Îngrijorările par să fi fost întemeiate, deoarece procesul a durat 13 ani, iar în 1904 s-a încheiat în favoarea proprietarilor, Primăria și Camera de Comerț fiind, mai mult, condamnate la plata cheltuielilor de judecată.
Șase ani mai târziu, în 1910, pentru a face loc viitorului Palat al Navigației, toate imobilele aparținând familiei Rasponi au fost demolate. În 1915 a început construcția unui nou sediu al Bursei și al Camerei de Comerț și Industrie. Aceasta a fost însă întreruptă pentru ca fondurile să fie redistribuite viitorului local al Școlilor Comerciale.
Urmând proiectul lui Petre Antonescu, lucrările Palatului Navigației Fluviale Române (N.F.R.) au fost executate parte în regie de inginerul Vasile Roșu (viitor director al Serviciului Hidrotehnic) și parte în antrepriza arhitectului Simeon Vasilescu.
Din cauza rezistenței reduse a terenului loessoid, fundațiile au fost ridicate pe piloți. Clădirea este din cărămidă, cu planșee de beton. Este prima construcție din România la care s-a folosit un schelet monolit din beton armat.
După Primul Război Mondial, construcțiile de beton armat au cunoscut o dezvoltare semnificativă, materialul fiind folosit pentru lucrări precum hangarele de aviație, remizele de locomotive, castelele și rezervoarele de apă, fabrici, dar și imobile de locuit.
Construcția Palatului s-a desfășurat între 1909/1911 și 1912, adăugiri făcându-se până în 1914-1915.
Încă de la început, în clădire au fost instalate Direcția Centrală a Serviciilor NFR, Inspectoratul General al Porturilor, Diviziile Serviciului Hidraulic pe Dunărea de Jos, Oficiul Telegrafiei fără fir. La parter se aflau ghișeele pentru bilete, sala de așteptare, serviciul de îmbarcare/debarcare și birouri. La etaj au fost inițial amenajate încăperi de locuit pentru angajații Societății de Navigație, dar acestea au fost transformate ulterior în birouri.
Pentru a domina panorama zonei, Palatul Navigației se afla, la momentul construcției sale, pe terenul aflat chiar la intrarea în port, între artera principală de acces și cheiul de la punctul de îmbarcare pentru linia de navigație pe Dunăre.
Funcția sa directă a fost predominant utilitară, dar semnificația simbolică pe care a jucat-o de la întemeiere și până în zilele noastre a fost mult mai vastă și mai profundă. Chiar dacă astăzi nu mai este, precum în perioada interbelică, „loc de întâlnire la petreceri dansante pentru protipendadă”, Palatul Navigației continuă să reprezinte un punct de convergere socială și comunitar-identitară.
Surse bibliografice:
- Covurluiul, An II, 1893, diverse ediții
- Valentin Bodea, Monumente istorice și personalități din orașul Galați, Editura Sinteze, 2015
- „Gara fluvială din Galați”, în Petre Antonescu, Clădiri. Construcții, proiecte și studii, Editura Tehnică, București, 1963
- Ioanovici, „Palatul Navigației. Date istorice” în Buletinul Societății Politecnice, an 45, nr. 10, octombrie 1931
- „Palatul Navigaţiei, o bijuterie arhitectonică refăcută din temelii”, în Actualitatea pe Dunăre, an 2, nr. 9-10-11, 2004
- „Palatul Navigaţiei a intrat în lucrări de consolidare, prin eforturile băneşti ale A.P.D.M. Galaţi”, în Acțiunea, an 4, nr. 637, 8 aprilie 1994
- Marcel Capriș, „Repere istorice despre bursa de mărfuri din orașul Galați” în Acta Mariensis, Seria Historia 2, Târgu Mureș, 2020, accesat la argolit.ro
- Arhiva digitală a Uniunii Naționale a Restauratorilor de Monumente Istorice
