PALATUL ROBESCU (astăzi sediul Palatului Copiilor, str. Mihai Bravu nr. 28)

Articol documentar realizat cu susținerea Prutul S.A.

Proprietarul 

Clădirea i-a aparținut lui Gheorghe Constantin Robescu, avocat, prim-procuror la Tribunalul Galaţi, om politic conservator, senator și deputat, primar al Galaților și prefect de Covurlui, filantrop.

El făcea parte, se pare, din familia extinsă a boierilor Robești, originari din zona Buzăului şi Vrancei, mari proprietari de pământuri. Gheorghe s-a născut la Focșani, în anul 1847. După ce a făcut studiile primare în orașul său natal, tânărul a mers la București pentru studiile secundare, la prestigiosul liceu Sf. Sava, apoi la Bruxelles pentru cele universitare, înapoindu-se în țară cu titlul de doctor în Drept.

Primele sale posturi în magistratură au fost de substitut şi procuror la Vaslui, Tecuci şi Râmnicu Sărat, apoi de avocat al Statului în Râmnicu-Sărat. În anul 1882 a fost numit prim-procuror al județului Covurlui, iar în 1883 s-a stabilit în orașul Galați, deschizându-și și avocatura proprie. 

A intrat în politică de partea opoziției conservatoare, iar numele i-a fost legat de scandalul politic din anul 1883, atunci când alegerile parlamentare au fost tulburate la Galați de violențe asupra alegătorilor și opoziției, comise de „bande de bătăuși, sub patronajul poliției”. Opozanții au depus plângeri multiple guvernului, regelui, parchetului local, presei, dar alegerile nu au fost anulate. Robescu a fost implicat în procesul care a urmat, alături de alte nume ilustre ale politicii locale: V. A. Urechia, Constantin Ressu (tatăl pictorului Camil Ressu), Virgil Poenaru, Moise Pacu, Lascăr Catargiu. Atacați, unii dintre ei răniți în urma încăierărilor de stradă, învinuiții au fost duși la judecată sub pretexte diverse. Capii opoziției, în frunte cu Dumitru Brătianu, au venit atunci la Galați pentru a calma situația. Același scenariu s-a derulat la alegerile din anul 1887. Încă o dată, opoziția a fost arestată și acuzată de fapte de diverse gravități: delicte politice, acțiuni împotriva agenților administrației, a poliției, chiar omor. Mari nume ale avocaturii românești au pledat de partea învinuiților, care au fost în final achitați. 

După ce a ocupat succesiv mai multe funcții înalte în administrația orașului, Gheorghe Robescu a câștigat mandatul de primar în anul 1891, ocupându-l timp de 1 an. În timpul său au fost realizate îmbunătățiri edilitare importante, precum primele pavări cu piatră cubică și împrejmuirea cimitirului Eternitatea (fără cheltuieli din partea municipalității). Prin aplicarea legii privind vânzarea bunurilor statului (1889), primarul Robescu a înființat multe sate noi în județul Covurlui și a împroprietărit plugari mărginași ai târgului. A aprobat, de asemenea, înființarea și susținerea bănească a unui orfelinat în satul Costi.

După mai multe mandate de parlamentar, atât în opoziție cât și la putere, Robescu a ocupat, în anii 1894-1895, postul de prefect al județului. Doi ani mai târziu, el a fost implicat în „revanșa” pe care o luau liberalii în urma episodului alegerilor de 10 ani mai înainte, judecându-i pe Robescu și Constantin Ressu într-un proces privind atribuirea lucrărilor iluminatului public cu gaz aerian. Conform memorialistului Constantin Bacalbașa, episodul ar fi făcut parte din „scandalul Brenning”. Brenning era consulul onorific al Spaniei, dar și un „om de afaceri veros”. El a fost acuzat că i-ar fi mituit pe Constantin Ressu, pe atunci primar, și pe Gheorghe Robescu, ca prefect, pentru a primi „oarecare furnituri”. Scandalul ar fi fost amplificat și de intervențiile lui Alexandru Marghiloman, ministrul justiției la acea vreme, care „căuta să profite de prilej spre a desființa puterea partidului vechi conservator la Galați”. Bacalbașa nota că învinuiții „nu ar fi fost basma curată”, dar aceștia au fost totuși achitați în justiție.

Cu toate urcușurile și coborâșurile inevitabile ale unei vieți publice și politice intense, Gheorghe Constantin Robescu rămânea în memoria contemporanilor săi drept un contributor demn la dezvoltarea bunăstării comunității locale. El era considerat printre „cei mai în vază” nu numai în politică, ci și în acte filantropice. Orfelinatul de băieți din afara orașului reușise să îl aprobe chiar în ultimele zile ale primariatului său. Aici, copiii erau îngrijiți și instruiți în meserii practice pentru piața profesională gălățeană, precum fabricatul frânghiilor și al odgoanelor. Deseori plecat din localitate pentru treburi diverse în capitala țării, Robescu se îngrijea constant să trimită acasă bani pe care municipalitatea să îi distribuie săracilor, ceea ce îi aducea negreșit o reală glorificare în ziarele locale (mai cu seamă în cel condus de prietenul și colaboratorul său, omul de cultură Moise Pacu). Deplasările sale și ale familiei erau urmărite în gazete ca mici evenimente mondene.

În anul 1909, el a fost doborât de o moarte străfulgerătoare în timp ce, fiind în trenul de amiază de la Galați, o conducea la București pe fiica sa cea mică, Lizeta, care avea să înceapă studiile în capitală. La serviciile sale funerare, ținute în catedrala episcopală, Moise Pacu, altă figură centrală a comunității gălățene, l-a descris pe Robescu drept „cel mai simpatic și mai popular dintre frații și concetățenii noștri”. El avusese 4 copii: Margareta, Alexandru, Radu și Lizeta. Radu, ofițer, a pierit în luptele Primului Război Mondial. 

Imobilul

Neamul Robeștilor era înrudit, prin alianță, cu Ion Mincu, ce avea curând să devină părintele neo-românescului și figura cea mai ilustră a arhitecturii naționale. Generalul Alexandru Robescu, aghiotant al principelui Ferdinand și fratele soacrei lui Mincu, Eliza Robescu Dăscălescu (Robescu îi era deci unchi soției lui Mincu, pe care o chema tot Eliza Dăscălescu), i-a comandat arhitectului 2 mari case, o vilă la București și una la Sinaia, construite în perioada 1896-1899. Cea de la București era, pare-se, „o reședință fără trăsături foarte caracteristice”, „cea mai puțin cunoscută din repertoriul arhitectului”, dar rămasă oarecum cunoscută datorită faptului că a fost locuită, în anii 1925-1943, de generalul Constantin Prezan.

Generalul Alexandru Robescu era fratele lui Gheorghe Constantin Robescu din Galați, de aici venind comanda acestuia pentru vila construită tot de Mincu. Reședința datează din 1896-1897 și este considerată una dintre cele mai frumoase creații ale arhitectului. Ea are filiații estetice cu imobile celebre din București (precum Casa Lahovary, pe un singur nivel), pe care Ion Mincu și-a exersat primele încercări de realizare a unei arhitecturi inspirate din tradiția culturală națională. 

Neo-românescul este prezent în: 

• brâurile ce înconjoară clădirea – cel torsionat de la mijlocul înălțimii ei și cel din dreptul cornișei, alcătuit din motive florale
• ocnițele / nișele de sub brâul central
• ceramica smălțuită policromă, cu motive din arta veche românească
• arcurile frânte și trilobate de deasupra ferestrelor 
• registrul superior, cu ornamentație inspirată din motivul Pomului Vieții, frunze și fructe stilizate
• friza din lemn strunjit
• loggia – galeria exterioară, acoperită și sprijinită prin șirul de stâlpi

Terenul pe care a fost construit palatul a fost cumpărat în anul 1889 de către soția avocatului Robescu, Ecaterina, de la o anume familie Butculescu din București. 

După moartea soțului ei, Ecaterina a închiriat, în 1910, o parte din casă Consulatului Poloniei. Începând cu a doua jumătate a anilor 1920 clădirea a fost închiriată succesiv unor instituții (prima a fost Inspectoratul Şcolar). Între 1938-1940 ea a găzduit Rezidența Regală a Ținutului Dunărea de Jos (unitate administrativă reprezentând județele Covurlui, Brăila, Râmnicu Sărat, Putna, Tecuci, Tutova, Fălciu, Cahul, Ismail, Tulcea). Familia a vândut-o în 1945 Casei Centrale a Asigurărilor Sociale. De-a lungul timpului ea a servit Comisariatului Militar, Direcţiei Miliţiei Regionale, Direcţiei Arhivelor Statului (1958-1979), Casei Pionierului. În 1948 a găzduit comandamentul sovietic.

În anul 1953 a fost declarată monument de arhitectură de grupă A, cu importanță națională și internațională. În oraș sunt doar 4 clădiri astfel clasate. Ca monument istoric a fost clasată în anul 1979.

Între anii 1953 și 1992 a fost Casa Pionierilor şi Şoimilor Patriei Galaţi, devenind apoi Palatul Copiilor şi Elevilor.

Sub atenansele sale mai supraviețuiesc, în stare bună, vechile hrube ale proprietății. Medalioanele circulare de lângă fereastra mare a fațadei de sud mai păstrează, și ele, inițialele proprietarului. 

Surse bibliografice:

• Covurluiul, 1892-1893, diverse ediții
• Serviciul Referințe al Bibliotecii „V. A. Urechia” Galați
• „Discurs rostit la biserica catedrală Sf. Nicolae din Galaţi, în ziua de Joi 26 Noembrie 1909, cu ocazia înmormântărei lui Gheorghe C. Robescu, fost deputat, primar şi prefect al judeţului Covurluiu”, în Moise Pacu, Cuvântări diverse cu conţinut religios-moral, didactic şi social-naţional (1874-1924), ed. III, Tipografia Lumina, Galaţi, 1925
• Mihail Caffé, Ion Mincu, Editura Meridiane, București, 1970
• Oana Marinache, Ruxandra Nemțeanu, Ion Mincu, Editura Istoria Artei, 2017
• Constantin Bacalbașa, Bucureștii de altă dată, Vol. II, 1885-1901, Editura Ziarului Universul, 1928
• Zanfir Ilie, Pompiliu Comșa, Galați. Ghid turistic, Editura Axis Libri, Galați, 2011
• „Familii vechi în Focșani: Robescu” în Dimitrie Caian, Istoricul orașului Focșani, Tipografia Gh. Diaconescu, 1906
• Valentin Bodea, „Casa Robescu” în Axis Libri, an 2, nr. 4, septembrie 2009
• Valentin Bodea, „Bijuterie arhitectonică transformată în palat al copiilor” în Acțiunea, nr. 12, 1 februarie 2011
• Charlotte Barbu, „Palatul Copiilor Galați” în Școala gălățeană, nr. 286, iunie 2021
• Mircea Ionescu, „Mincu la Galați” în Viața Nouă. Supliment literar-artistic, Nr. 3, martie 1986
• Angela Ribinciuc, „O raritate arhitectonică sub zodia neșansei” în Viața Liberă, an 23, nr. 6974, 14 septembrie 2012 
• Victor Cilincă, „Casa Robescu – fost sediu administrativ pentru zece judeţe. Bijuteria lui Mincu, o emblemă a Galaţiului”, în Viața Liberă, an 15, nr. 7425, 8-9 martie 2014