Catedrala Ortodoxă este cel mai mare edificiu religios al Galaţiului, fiind gândită drept cel de-al treilea element al reprezentativității instituționale și comunitare a Episcopiei Dunării de Jos, alături de Palatul Episcopal și localul Seminarului Teologic.
La 1878, atunci când pierderea Sudului Basarabiei a însemnat strămutarea rapidă a întregii administrații românești din teritoriu, inclusiv a complexului instituțional al Episcopiei de la Ismail, în orașul Galați nu exista o biserică care să se poată ridica la nivelul funcțional al unei catedrale. Până la începutul anilor 1900 rolul a fost îndeplinit de biserica Sf. Nicolae, acolo unde, în secolul XVII, ar fi slujit Patriarhul ecumenic Atanasie Patelarie, gonit de turci din Constantinopol.
Retrasarea istoriei seculare a Sf. Nicolae a fost uneori anevoioasă deoarece în vechii Galați au existat cel puțin 2 biserici cu acest hram: una pe Strada Mare (stradă astăzi dispărută), ridicată pe la 1712, avându-l egumen pe un anume Ghenadie, alta ridicată pe la 1776 de egumenul Metodie, urmașul lui Ghenadie. Cea din urmă ar fi fost arsă de turci la 1812 și reparată în 1824. În această biserică:
în 1806 – ar fi fost înmormântat generalul Prozorovschy, mareșalul armatelor rusești din Principate
în 1825 – ar fi fost înmormântat Iosif Manzuoli de Corrolari, primul reprezentant consular austriac, deoarece în oraș nu exista încă o biserică catolică
în 1839 – pe locul ei s-ar fi construit actuala biserică, prin obolul gălățenilor și cu ofranda de 200 de galbeni a lui Constanție, arhiepiscopul Sinaitului, către care era și închinată biserica. Ea a fost sfințită în 1845.
Actuala biserică Sf. Nicolae a servit drept catedrală episcopală până în anul 1903, când a fost închisă din pricina sensibilității structurale provocate de o serie de cutremure, ultimul chiar din acel an. Slujbele au fost atunci mutate provizoriu la biserica Mavromol de pe ulița cu același nume, astăzi strada Nicolae Bălcescu.
Acesta a fost unul dintre argumentele construirii unei alte catedrale. Un al doilea argument a fost că toate bisericile orașului erau prea mici și răspândite „prin punctele cele mai stângace ale orașului” pentru a servi cum se cuvine îndatoririlor presupuse de o catedrală. Un al treila a fost faptul că victoria războiului din 1877-78 și toate câștigurile răsărite din aceasta (independența țării, definitivarea dinastică, obținerea Dobrogei, autocefalia bisericească) trebuiau, prin tradiție, să fie sărbătorite, încununate, eternizate prin zidirea unei biserici mărețe. Un ultim argument, unul în care se oglindea mândria națională a începutului de secol, era acela că orașul Galați nu avea o mare biserică românească pe strada principală, pe care erau așezate numai biserici minoritare.
În acest registru, viitoarea catedrală nu a fost doar așezată pe unul dintre loturile cele mai avantajoase aflate la dispoziție pe întinderea Căii Domnești, artera principală a orașului, ci a fost proiectată în manieră neo-românească, brâncovenească. Având elemente de inspirație medievală, orientală, națională, aceasta începuse să se contureze stilistic cu circa 2 decenii mai înainte.
Cronologic vorbind, stilul neo-românesc poate fi considerat alternativa națională pentru Art Nouveau. Exersat între anii 1890-1930, neo-românescul a reprezentat o școală de stil arhitectural, dar și una de gândire, de mentalitate socială, fiind parte dintr-un proces amplu de construcție a identității social-politice românești. Menirea lui a fost redescoperirea și valorificarea elementelor de istorie și cultură, tradiție și folclor. Stilul a început să se formeze la finele secolului XIX când, în mod paradoxal, emergența unui spirit românesc voluntar național s-a combinat cu admirația pentru cultura occidentală și o dorință vie de integrare în spiritul cultural european. Caracteristicile neo-românescului au început să se accentueze în anii 1900, iar apogeul său imagistic a fost atins în anii 1920. Printre elementele distinctive se numără intrările și ferestrele cu arcuiri trilobate, marchizele și streșinile din lemn sculptat, acoperișul din țiglă (alternativ din tablă), balcoanele semi-deschise de tip loggie, turnul tip culă oltenească sau tip turn de castel, ornamentele din ceramică policromă, decorațiunile cu motive orientale, vegetale, dar și geometrice.
În Galați există construcții – fie reședințe civile, fie sedii administrative – reprezentative pentru diversele stadii de dezvoltare ale stilului neo-românesc. Printre alte exemple, amintim acum de Seminarul Teologic, Palatul Administrativ, Palatul de Justiție (în prezent Rectoratul Universității „Dunărea de Jos”), Palatul Navigației, Casa Robescu (în prezent Palatul Copiilor), casa de pe Aleea Trandafirilor, casa Nicolae Alexandrescu (în prezent Direcția Județeană de Statistică), casa Theodor Deleanu (în prezent Casa Notarilor Publici), casa Anastasiu, casa Apostol Popa, casa Sebastian Eustațiu.
Terenul pe care a fost ridicată noua catedrală a aparținut inițial Ministerului de Război, fiind menit construirii unei clădiri pentru comandamentul Corpului III Armată. De altfel, în anul 1904 se afla undeva în apropiere, pe strada Mihai Bravu, și Cercul Militar, aflat astăzi pe strada Eroilor.
Locul a fost selectat după îndelungi deliberări purtate de episcopul de la acea vreme, Pimen Georgescu, cu unele dintre cele mai reprezentative figuri ale elitei gălățene, persoane cu experiență și cu implicare activă, constantă în administrarea și îngrijirea comunității cosmopolite a orașului: I. C. Atanasiu, M. G. Orleanu, Emil Vulpe, G. N. Gamulea, Victor Macri, I. Coltofeanu, A. Serfioti, C. G. Plesnilă, Leonida Aslan, Ap. Papadopol, arhimandritul Nicodim Munteanu (din administrația seminarului), I. Bastachi, Nicu Madgearu, Gh. Antachi, economul I. Severin.
Lucrările la fundație au început în vara anului 1905. Un an mai târziu, actul de întemeiere a fost semnat de Regele Carol și Regina Elisabeta, care își celebrau Jubileul de 40 de ani de domnie. La fel precum în cazul Palatului Episcopal, ridicarea unei catedrale ortodoxe într-un oraș precum Galații, pe deasupra Scaun de Episcopie, a implicat organizarea unor serbări deosebite. Cuplul regal i-a delegat pe principii moștenitori Ferdinand și Maria să îi reprezinte în fața unei serii întregi de sărbători desfășurate în acel moment în localitate. La 27 aprilie 1906 aceștia au așezat piatra de temelie a marii biserici, au inaugurat Palatul Prefecturii și au marcat cei 50 de ani de când la Galați exista un Regiment de Roșiori și Comisia Europeană a Dunării. La baza clădirii, în dreapta sfântului altar, s-au așezat 1 din cele 4 exemplare ale actului de întemeiere, o medalie jubiliară și câte una din toate modelele de monede bătute în cele 4 decenii de domnie a regelui Carol I.
Catedrala a fost ridicată între anii 1906-16, după planurile arhitecților Petre Antonescu şi Ştefan Burcuş. Ambii erau discipoli ai marelui Ion Mincu, creatorul neo-românismului, și aveau să devină la rândul lor personalități de rang în cultura patrimonială națională.
Școliți la Belle Arte-ul parizian, ei au proiectat unele dintre cele mai reprezentative edificii publice și private ale începutului de secol XX: Arcul de Triumf, Palatul Primăriei Bucureștilor, Palatul Facultății de Drept din București, Palatul Băncii Marmorosch Blank, Cazinoul din Sinaia, Școala Română din Roma (Petre Antonescu), Palatul Bursei, Castelul Țepeș și Palatul Artelor din Parcul Carol, București (Ștefan Burcuș).
Picturile interioare ale catedralei, în stil bizantin realist, au fost realizate de pictorul bucureștean Costin Petrescu. În anii 1953-57 biserica a fost repictată integral, în tehnica fresco, de artistul plastic Gheorghe Popescu. Încă de la început, ea a fost dotată cu lumină electrică.
A fost sfințită în grabă, chiar în timpul războiului, în anul 1917, primind hramul Sfântului Nicolae. În anul 2000 autoritățile bisericești de cel mai înalt nivel, Patriarhia Ecumenică a Constantinopolului și Patriarhia Română, au hotărât ca, alături de Sfântul Nicolae, ocrotitor al Catedralei să fie și Sfântul Apostol Andrei.
În anul 1940 biserica a fost grav avariată de marele cutremur, pierzându-și inclusiv turla principală. Episcopul de la acea vreme, Chesarie Păunescu, a reușit în doar 2 ani să o refacă, urmând aceleași planuri întocmite inițial de arhitectul Petre Antonescu. Din pricina terenului (probleme cauzate de pânza freatică) și a cutremurelor succesive din anii 1977, 1986 și 1990, rezistența construcției a fost deseori afectată, iar reconsolidarea ei necesară în mod repetat de-a lungul anilor 1920-1950. Prima reabilitare extinsă, care a vizat inclusiv acea refacere completă a picturii interioare, s-a executat între anii 1950-57. Alte reconsolidări au fost necesare după anul 1977.
În anul 2009 eparhia Dunării de Jos a fost ridicată la rangul de Arhiepiscopie. Din 1994, eparhia este păstorită de IPS Casian Crăciun.
Surse bibliografice
- Catedrala Dunării de Jos (1906-2006), Editura Episcopiei Dunării de Jos, Galați, 2006
- Anghel Constantinescu, Monografia Sfintei Episcopii a Dunărei de Jos, Atelierele Socec, București, 1906
- Corneliu Stoica, Monumente religioase din municipiul Galaţi, Editura Alma, Galaţi, 2001
- Nicolae Șt. Noica, Lucrări publice din vremea lui Carol I, Ed. Cadmos, București, 2008
- Marius Mitrof, „Amprente ale arhitecturii brâncovenești în Galați și Tecuci” în Teologie și educație la Dunărea de Jos, fascicula XIII, Editura Episcopiei Dunărea de Jos, 2014
- Eugen Drăgoi, „Catedrala Episcopală din Galaţi, un veac de existenţă”, în Biserică, misiune, slujire, Editura Episcopiei Dunării de Jos, Galați, 2006
