Familia ANASTASIU – Hanul La Nicola (La Bulgaru) (str. Dogăriei nr. 103)

Fii social și distribuie informația:

Clădirea rămasă în memoria multor gălățeni drept unul dintre reperele vieții din anii comunismului – sediul Forțelor de Muncă – este, de fapt, mărturia încă vie a unor timpuri mai vechi, în care demnitatea, stabilitatea și prosperitatea meseriei se construiau în jurul ritmului alert și hrănitor al vieții economice libere, dintr-un port cu reală rezonanță europeană.

Ea i-a aparținut familiei Anastasiu și a fost, în perioada interbelică, unul dintre cele mai respectate hanuri-restaurant ale orașului. Proprietatea avea 2 intrări mari la strada Dogăriei: o intrare dublă pentru local și o intrare cu arcadă, pe sub care treceau trăsurile către vasta curte interioară. Spatele clădirii ținea, pe atunci, bucătăria restaurantului și camerele pentru angajați. La etaj erau amenajate 2 apartamente, cu 2 și 3 camere, cu o sufragerie comună, săli de trecere și o terasă deschisă spre curtea interioară. 

Istoria proprietății este veche, mergând înapoi până la mijlocul secolului al XIX-lea și la momentul în care în târgul Galaților s-au stabilit, în căutare de un rost, 3 tineri macedoneni – Nikola Straveschi (devenit Anastasiu), Stavru Nikolau și Haralambie Hristu. Poveștile despre modul în care ei au ajuns în acest capăt al Balcanilor sunt păstrate și rememorate cu prețuire de urmașii lor. Natural, ele variază ușor. O variantă ar spune că au călătorit împreună din locurile natale, Ohrid. O alta – că Nikola ar fi fost primul sosit, adus la Galați la începutul anilor 1860 de un alt negustor macedonean, deja stabilit în oraș și întreținând o prăvălie chiar pe locul din strada Dogăriei. Neavând propriii copii, el l-ar fi ales pe băiat pentru a-l învăța meserie și a-i lăsa moștenire averea. În doar câțiva ani, Nikola s-ar fi ridicat pe picioare și și-ar fi deschis propria cârciumă. Următorul venit ar fi fost Haralambie Hristu, oarece rudă cu Nikola, mai tânăr cu câțiva ani decât el. Când acesta era deja bine instalat la Galați, Haralambie, băiat de 10-11 ani, abia ar fi părăsit Ohridul, fugind de răzbunarea unei familii de turci pe al cărei fiu l-ar fi rănit, fără voie, într-o încăierare de copii. Peste ani, bine înrădăcinat la rândul lui, Haralambie și-a deschis și el cârciumă, pe str. Caragiale de astăzi (zona Stirex) – renumitul La copacul răsucit din interbelic sau Dâmbovița de după război. 

Astfel, peste timp, proprietatea de pe strada Dogăriei a avut 3 etape de dezvoltare, vizibile în dimensiunea afacerii și în aspectul clădirilor ridicate de stăpâni. Prima etapă – cea a negustorului cel bătrân care l-ar fi ucenicit pe Nikola Stavreschi, dar a cărui prăvălie, construită la mijlocul secolului XIX, este astăzi dispărută. A doua etapă – în perioada de dezvoltare a lui Nikola însuși, din jurul anului 1866 până la mijlocul anilor 1920. El ar fi condus „Cârciumile Reunite” (a sa și a protectorului său) alături de un frate mai tânăr, Grigore Stavreschi, și ar fi construit o casă pentru familie, cândva între 1898 și 1904, pe colțul în care strada Dogăriei întâlnește capătul Vadului Comisiunii Europene a Dunării (Vadul Păcii de mai târziu). Din aceasta, spațiul de la stradă a fost vândut în anii 1930 grecului Mihail Mandanis, în brutăria căruia aveau să aibă loc, în 1936, crudele crime ale lui Andrei Berilă. În sfârșit, cea de-a treia etapă s-a desfășurat de la mijlocul anilor 1920 până la sfârșitul anilor 1940, sub îngrijirea fiilor lui Nikola, Constantin (Costică) și Tănase, care au ridicat și marele han. 

În anul 1913, Nikola Stavreschi și-a schimbat numele în Anastasiu, gândind probabil că astfel va evita ca afacerile să îi sufere din pricina tensiunilor româno-bulgare, crescânde pe fondul conflictului dintre cele două țări. Efort evitabil și zadarnic, pare-se, având în vedere că localul său, numit oficial La Nicola, a rămas cunoscut următoarelor generații de gălățeni drept restaurantul La Bulgaru.

O dată așezați și prosperi, respectându-și sângele și tradiția culturală, Nikola, Stavru și Haralambie și-au adus partenere de viață din locurile natale, de la Ohrid, alături de care au construit familii puternice și longevive. Nikola s-a căsătorit cu Polixenia, fată cu 15 ani mai tânâră, cu care a avut 8 copii: 2 fete dispărute de mici, Țarina și Hrisula, apoi Costică și Tănase, Vasile, Grigore, Victorița și Georgică. Dintre toți, numai Costică și Victorița au avut, la rândul lor, urmași.

Cei doi băieți mai mari vor fi viitorii proprietari ai marelui hotel-restaurant de pe Dogăriei, pe care l-au ridicat în anii 1926-28, pe locul fostei cârciumi a tatălui lor, după ce acesta le-a transferat oficial afacerea în 1924. Construcția a avut nevoie de o investiție masivă, făcută cu ajutorul creditelor bancare, plătite apoi din profiturile restaurantului și veniturile obținute prin închirierea apartamentelor de la etaj. Localul – bine întreținut, respectabil, cu servicii impecabile – a avut succes de renume și clienți străluciți. Printre aceștia, viitorul mare actor Constantin Tănase, care trăgea cu trupa sa La Bulgaru la fiecare vizită în Galați.

În parteneriat, Costică Anastasiu s-a ocupat de construcția clădirii și de administrație, de relațiile cu băncile creditoare, cu autoritatea financiară a statului, cu investițiile (inclusiv la Bursă), iar fratele său, Tănase, s-a îngrijit de bunul mers al restaurantului, de cumpărăturile de aprovizionare, organizarea bucătăriei, și gestiunea marilor butoaie cu vinul destinat clienților, comandate special la Odobești și Nicorești. Lângă acestea și-a găsit Tănase sfârșitul, într-unul din beciurile restaurantului, după o viață devotată până la sacrificiu afacerii de familie.

Proprietatea deținea 2 beciuri, unul în curtea vechii case a familiei, cea cu intrare din strada Dogăriei, și unul în curtea restaurantului. 

„Prin beciul nostru, al cărui capăt nu îl vedeam și nici nu îl știam, curgea un pârâiaș, care era chiar cristalin, și nu știu de unde și cum apa sclipea ici, colo… era tăioasă și rece, iar înainte ca beciul să se termine, sub scara de la intrare, se construise cândva un mic bazin rectangular, având latura cam de jumătate de metru. Aici probabil că se depozitau cândva sticlele de vin îmbuteliate pentru prăvălie… vara sistemul funcționa mai bine decât un frigider… în lungul beciului care avea la intrare o înălțime mai mare decât a unui stat de om, de o parte și de alta a pârâiașului, până în peretele boltit al beciului, se afla suficient spațiu ca să poată fi depozitate butoaie mari de vin (…) Misterul beciului era atât de mare și provocator încât un văr de al meu din partea tatei, care era flăcău la acea vreme, s-a hotărât să exploreze adâncurile grotei. S-a pregătit temeinic cu făclii, lanterne, bețe și alte ustensile și a plecat în drumeție… s-a întors după ceva timp și a adus cu el două lăzi de vin a cărui vârstă nu am reușit să o stabilim.”

(Mihaela Costiniuc Stan, nepoata lui Costică Anastasiu, rememorând copilăria pe strada Dogăriei în cartea dedicată familiei sale, Casa din vale)

Familia 

La fel precum tatăl său, Costică Anastasiu și-a căutat soție în „țara veche”, în Ohrid, dar a găsit-o în Muntenia românească, prin rudele lui Haralambie Hristu. Vara primară a acestuia, Eufrosina, era stabilită la Slatina cu copiii ei. În 1922 Costică a vizitat familia pentru a o cunoaște pe fiică, Elena Spirea. Ea, domnișoară de 22 de ani cu o dotă respectabilă, el, bărbat de 37, propășit și bine poziționat în comunitate. După o primire impecabilă, de familie bună, curată și onorabilă, a urmat o corespondență desfășurată pe hârtie fină și plicuri cu monogramă: rezervată din partea tinerei, elegantă, dar candidă și caldă de partea viitorului logodnic. Căsătoriți în același an, ei au avut 2 copii, o fată și un băiat.

Cel de-al treilea băiat al lui Nikola Anastasiu, Vasile, absolvent al Liceului Alecsandri, și-a continuat studiile la o academie cu profil tehnic la Charlottenburg, în Germania. Acolo se afla atunci când România a intrat în Primul Război Mondial. Întors pentru a servi țara, el a căzut în luptele de pe Valea Jiului. Astăzi, numele său rămâne înscris pe listele de onoare ale Mausoleului Eroilor din Cimitirul Eternitatea.

Victorița Anastasiu, educată la Institutul măicuțelor catolice Notre Dame, a fost, la începutul anilor 1920, motivul de neliniște a familiei. Fata s-a îndrăgostit de un ofițer și a insistat să se căsătorească cu el, în pofida nemulțumirilor părinților care, oameni bogați, ridicați prin propriile brațe, priveau milităria ca pe o profesie dependentă, „cu simbrie”, deci de un nivel social neîndestulător. Înduplecați de stăruințele fetei, ei au organizat cuplului o nuntă strălucitoare, în elegantul restaurant al comunității elene, proaspăt refăcut după războiul încheiat în 1918, redenumit din Trocadero în Salon de la Paix (viitorul Olympos). Victorița a rămas văduvă de tânără, în 1926, dar s-a recăsătorit în 1932, tot cu un ofițer, cu care a avut 2 fete. 

Georgică, cel mai mic dintre băieții familiei, a fost student la Facultatea de Petrol–Gaze din București. 

După ce a lăsat în grija fiilor cei mari responsabilitățile afacerii de familie, Nikola Anastasiu s-a retras în tihna tabieturilor de negustor vechi, boierit: 2 plimbări zilnice, una dimineața, după dejunul de ora 10, cealaltă după siestă, „mereu îmbrăcat impecabil, cu pălărie și baston”. A murit în anul 1924, la 74 de ani, cu rangul de „patriarh al cârciumarilor gălățeni”, după cum îl numeau, cu respect, gazetele orașului.

Surse bibliografice:

  • Mihaela Costiniuc Stan [urmașa familiei Anastasiu], Casa din vale, Paperprint, Galați, 2020
  • Informații publicate de domnul Ion Cașu, cercetător independent

 

Te-ar mai putea interesa

Scroll to Top