Articol documentar realizat cu susținerea Prutul S.A.
Filatura Atlantic a fost constituită, ca societate anonimă pe acțiuni, în anul 1934, de către frații Agop și Ardaș Seferian, împreună cu alți 5 asociați. Profilul ei specific în industria textilă se traducea în producerea, prelucrarea și comercializarea de fire și țesături de bumbac.
În afara fraților Agopian, alți 2 parteneri erau de neam armenesc. Cu o componență ce nu depășea 600 de persoane (571 în 1930, conform recensământului general efectuat în acel an), comunitatea armeană din Galați nu era foarte mare, raportată la cele peste 100 000 de suflete ce trăiau în oraș la acea vreme, însă avea o prezență economică vizibilă. Armenii interbelici erau comercianți, având o tradiție negustorească de secole în spațiul românesc, dar erau bine integrați și în industrie, dezvoltând cu precădere afaceri în domeniul textilelor.
Prin Ardaș Agopian ca administrator general, aceeași familie a gestionat și o a doua fabrică de profil, Societatea Anonimă Industria Textilă Gălățeană.
Filatura Atlantic și-a avut sediul în Șoseaua Cimitirului Izraelit (Bariera Traian), iar Societatea Industria Textilă Gălățeană pe strada Lozoveni. În 1941 cele două întreprinderi au fuzionat, cea dintâi absorbind-o pe cea din urmă. Complexul din Barieră, având o capacitate de producție mai mare (503 muncitori în anul 1948), a fost desemnat sediul central al afacerilor reunite, cel de pe strada Lozoveni (cu 209 lucrători) rămânând sediu secundar. Un birou de reprezentare la București, așezat „în vad bun” pe Calea Victoriei, asigura și coordona marile contracte de desfacere a producției.
Sub intensificarea represiunii socio-economice instaurate de regimul comunist, membrii familiei Agopian au părăsit țara în anul 1948. Filatura Atlantic a fost naționalizată cu întregul său patrimoniu, redenumită Întreprinderea „Filimon Sârbu” și încadrată, alături de alte fabrici similare din țară, în Centrala Industrială a Bumbacului. A mai funcționat astfel până în anul 1958.
Filimon Sârbu a fost un activist comunist, a cărui imagine a fost valorificată propagandistic de regimul instaurat oficial în 1946.
Sârbu a fost membru al Uniunii Tineretului Comunist. Fondată în 1922 și afiliată Internaționalei Tineretului Comunist, UTC fusese interzisă în 1924, o dată cu scoaterea în afara legii a Partidului Comunist Român și a tuturor ramificațiilor sale. Continuând să activeze în ilegalitate, organizația și-a compus statutele în 1925. Ea s-a autodizolvat în 1936, la comanda ITC, dar a fost reconstituită în 1939. Și-a reluat din plin activitatea după 23 august 1944, având sprijinul Armatei Roșii și a unui PCR mult mai puternic.
Filimon Sârbu a fost arestat în 22 iunie 1941, fiind acuzat de intenții grave de trădare a României proaspăt intrate în război împotriva Uniunii Sovietice. Condamnat la moarte de Curtea Marțială a Corpului II Armată și executat la Jilava în iulie 1941, Sârbu a fost folosit de propaganda comunistă pentru a glorifica lupta clasei muncitoare împotriva „regimului burghez”. În literatura ideologică, martirizarea și mitologizarea imaginii sale au debutat încă din 1945. După oficializarea controlului comunist asupra societății românești, în procesul de redefinire brutală a modelelor și identității politice, economice și culturale a poporului, numele lui Sârbu a fost atașat simbolic unei serii de întreprinderi industriale, cooperative agricole, dar și școli, străzi sau localități întregi.
Din destinele familiei Seferian
Agop Seferian s-a născut pe pământurile țării-mamă, în Armenia, în anul 1900. Familia, gonită de persecuțiile turcești, s-a strămutat treptat în România. Agop a ajuns aici pe când avea 16 ani și nevoia de a-și face un rost sigur în lume. În anii 1920, frații Agop și Ardaș trăiau în Galați, dar familia lor avea vatră și la Focșani, în sânul uneia dintre cele mai vechi comunități armenești din Moldova, precum și afaceri la Brăila.
Prezența armenilor în spațiul românesc poate fi retrasată departe în istorie, dar în Moldova ei s-au așezat mai stabil începând cu secolul XVIII. Mai întâi intermediari în comerț, au constituit treptat grupuri permanente de negustori. Încă din primele decenii ale secolului XIX au existat comunități armenești relativ stabile și active în Focșani, Tecuci și Galați.
În excelenta sa operă, Cartea Șoaptelor, scriitorul Varujan Vosganian rememorează cum, în anii copilăriei sale, cavoul familiei Seferian a devenit locul de taină și consfătuire al armenilor din Focșani, rămași captivi în România comunizată. Tot el notează despre cum aceștia păstrau memoria „bătrânului Seferian, negustor de coloniale cu depozite la Brăila”, care reușise să scape din țară, alături de familie, chiar înainte ca autoritățile să îl aresteze pentru calitatea sa de „burghez exploatator al clasei muncitoare”.
Agop Seferian trăia în anul 1948 în București, într-o reședință de pe frumosul Bulevard Dacia. În noaptea în care trebuia să fie arestat, el a reușit să se înțeleagă, contra cost, cu ofițerii de poliție care îl așteptau, pentru ca aceștia să îi lase până dimineață răgazul de a-și pune treburile în ordine. Agop a reușit să își părăsească locuința și să ajungă la Gara de Nord. De aici a luat trenul spre Constanța, unde s-a îmbarcat clandestin pe un vas care l-a dus în Mediterana. În 1949, din Genova, el și-a trasat destinația Argentinei, loc de refugiu pentru mulți armeni români. În urma sa, regimul comunist l-a condamnat la 15 ani muncă silnică și confiscarea averii mobile și imobile.
La Buenos Aires, familia Seferian a făcut primele încercări de relansare a afacerilor în industria textilă. Utilajele necesare producției nu se găseau în Argentina, iar importarea lor se făcea numai sub permis special. Dar Agop Seferian a reușit să negocieze deblocarea actelor, promițându-i vicepreședintelui țării, Hortensio Quijano, că își va instala fabrica în provincia natală a acestuia, Corrientes.
Prin decret semnat de însuși președintele Juan Perón, mașinile au fost importate din Germania, însoțite de ingineri care să le știe asambla, iar Seferian s-a ținut de partea sa de învoială, a cumpărat pământuri în orașul Corrientes și a dezvoltat, în următorii ani, unul dintre cele mai mari și mai respectate complexe industriale din Argentina.
Seferian a adus specialiști din Paraguay, care să îi învețe pe localnici procesul de egrenare, și a construit pentru muncitori locuințe în jurul fabricii (înmulțindu-se, acestea au format ceea ce în Corrientes sunt numite astăzi Cartierul Industrial și Cartierul Popular). Lucrul mergea fără întrerupere, în 3 schimburi de câte 8 ore, în schimbul de noapte lucrând numai bărbați. Angajații primeau hrană și aveau la dispoziție, în caz de nevoie, un magazin cu prețuri preferențial scăzute (La Proveeduría).
Agop Seferian a murit în anul 1979, după ce petrecuse 3 decenii dezvoltând în jurul său comunitatea din Corrientes. Pentru atenția sinceră pe care ar fi acordat-o muncitorilor săi, constantele acte de binefacere și pionieratul industrial prin care a sprijinit creșterea economică și bunăstarea localnicilor, aceștia îi păstrează și astăzi memoria, considerându-l una dintre cele mai importante figuri ale istoriei contemporane a regiunii.
Alături de Agop, un alt membru al familiei Seferian care s-a stabilit în Corrientes și s-a făcut plăcut remarcat în întreaga Argentină a fost nepotul său, Eduardo (fiul lui Ardaș). Eduardo avea doar 22 de ani când a fost nevoit să plece din România, ascuns pe un vapor ce se îndrepta către Marsilia, comandat de un alt armean – Onik Tokatlian, a cărui amintire a rămas în comunitate, luminată de ajutorul pe care l-a dat în mod repetat semenilor săi plecați în refugiu politic. După cum este descris în Cartea șoaptelor, din cele auzite de copilul Varujan Vosganian în Focșaniul primelor decenii comuniste, Eduardo „a sporit bănetul cu care plecaseră [cei din familia Seferian] și a ajuns cel mai de vază reprezentant al comunității armene din Argentina”. La fel precum unchiul său, Eduardo Seferian a devenit un om de afaceri de succes, dar și un binefăcător al comunității, armene și argentiniene deopotrivă. Considerat astăzi un „patriarh” al armenilor din Buenos Aires și din întreaga țară, el a susținut neîntrerupt dezvoltarea instituțională și socială a semenilor săi expatriați, finanțând proiecte comunitare diverse în Argentina și în Armenia natală.
Surse bibliografice:
- Ion Cioroiu, „Geo-demographical aspects of the Armenian population in Moldavia in the 19th century”, în Romanian Journal of Geography, 53 (2), 2009
- Irina Cereș, „Negustori armeni şi greci – reprezentanţi ai elitei economice din Ţara Moldovei (începutul secolului al XIX-lea)”, în Studii de arhondologie și genealogie, vol. 1, 2013
- Simion Tavitian, Armeni sub cupola Academiei Române, Ed. Ex Ponto, Constanța, 2004
- Fabian Anton, Istoria comunității armene din Galați, Ed. Ararat, 2005
- Varujan Vosganian, Cartea șoaptelor, Polirom, Iași, 2009
- carteașoaptelor.ro, proiect documentar ce completează ediția tipărită
- momarandu.com, periodic al orașului argentinian Corrientes
- Cristina Diac, „Filimon Sârbu, erou din întâmplare”, în revista Historia, ediție electronică
- Arhivele Naționale ale României, descrierea fondului Comitetul Central al Uniunii Tineretului Comunist
- Arhivele Naționale ale României, descrierea fondului Întreprinderea „Filimon Sârbu” Galaţi
- Tudose Tatu, Adrian Pohrib, Industriași și comercianți gălățeni, harnici și de temut. Mărci de fabrică și comerț (1890-1940), Patronatul Întreprinderilor Mici și Mijlocii, Galați, 2013
- Teodor Iordache, Albumul Galaților, 1935-1936, Tipografia Bucovina
- Ion Sârbu, Emeric Mihaly, „Aspecte ale naţionalizării principalelor mijloace de producţie în Galaţi, sub conducerea PCR”, în Danubius, nr. 1/1971
