TOMA ABUREL (Farmacia, str. Tecuci nr. 40)

Articol documentar realizat cu susținerea Prutul S.A.

Primele prezențe gălățene ale neamului Aburel

Se crede că primul Aburel, posibil provenind dintr-o ramură veche de familie, stabilită la Focșani în sec. XVIII, a ajuns la Galați în prima jumătate a sec. XIX, atras de viața negustorească, dar și de existența unei comunități armene bine constituite încă de la mijlocul sec. XVII.

Numele lui Garabet Aburel este atestat în Galați în anul 1846. Fiul lui, Avedic (născut în 1861), a fost tipograf și mic comerciant, cu prăvălie. Avedic a avut 5 copii, pe Floria, Garabet, Vartinica, Ștefan și Aneta. Născut în 1892, Garabet cel tânăr (pentru a-l diferenția de bunicul său) a urmat cursurile Liceului Alecsandri, apoi ale Facultății de Drept din Iași, și a fost magistrat. Ștefan a absolvit Școala de arte și meserii și a fost profesor la Liceul Industrial din Ploiești. Aneta, născută în 1908, a urmat cursurile Liceului de fete Mihail Kogălniceanu, apoi ale Facultății de Științele Naturii din București, și a fost profesoară.

Contemporan cu Garabet–bătrânul a fost un Bogdan Aburel, despre care nu se cunoaște dacă i-a fost rudă. Acesta a făcut negustorie sub protecție austriacă. La acea vreme, statutul de supus străin echivala cu libertatea de a face comerț fără îngrădire în tot cuprinsul țării românești, reducerea taxelor vamale și scutirea de la plata impozitului personal. Mai însemna circulație cu puține restricții și protecție diplomatică din partea statului respectiv, chiar supunere directă față de autoritatea acestuia și nu față de legile pământene românești ori instituțiile locale de justiție. Din aceste motive, multe persoane, inclusiv etnici români, în special aceia care doreau să facă afaceri comerciale profitabile, luau uneori cetățenie străină de cea de naștere.

Bogdan Aburel a avut 4 băieți: Grigore (n. 1836), Leon (1845), Rupen (1849) și Digran (1850). Primii 3 au devenit la rândul lor negustori, sub numele Aburel frères. După 1877-1878, când navigația pe Dunăre a fost oprită din pricina războiului, iar comerțul stingherit sau chiar blocat, Grigore și Rupen și-au reorganizat afacerile și au deschis o fabrică de cărămidă în Vadu Ungurului.

Grigore s-a căsătorit cu Elena, fiica unuia dintre fruntașii comunității armene gălățene, mare negustor și efor al bisericii lor, și a avut 6 copii: 2 băieți (Ioachim și Bogos, căruia i-a fost schimbat numele în Paul atunci când a fost înscris la cursuri liceale la București) și 4 fete (Silvia, Iulia, Ecaterina și Maria).

Paul Aburel, născut în 1877 (d. 1949), a studiat pictura la Paris și a lucrat, pentru un timp, la pictarea Pantheonului francez. În 1931 a susținut prelegeri despre tehnica picturii la Universitatea radio, emisiune culturală prezentată de Dimitrie Gusti, marele sociolog, care era la acea vreme și directorul Societății Române de Radiodifuziune. Paul a pictat fresca circulară – astăzi dispărută – din holul Palatului Telefoanelor din București (1934), primul zgârie-nori românesc, proiectat în stil Art Deco de arhitectul olandez Edmond van Saanen, arhitectul american Louis Weeks, și construit de inginerul american Walter Froy. Tot el a lucrat la picturile interioare ale Catedralei Episcopale din Galați (1937) și la cele ale Bisericii Armenești din oraș. Singurul lui copil, Valentin (n. 1925), a studiat Medicina la București și a avut o carieră strălucită de chirurg plastician, fiind inclusiv membru fondator al Societăţii Române de Chirurgie Plastică.

 

Farmacistul Toma B[edros] Aburel

Descendența și legăturile familiale ale lui Toma Aburel, proprietarul vestitei farmacii gălățene care i-a purtat numele, nu sunt încă descifrate complet. El s-a născut în 1867 la Focșani (d. 1934), unde a făcut și gimnaziul. La 15 ani s-a înscris la cursurile teoretice și practice organizate la Panciu, în farmacia „Sf. Constantin”, de Anton Căpăţână. După 3 ani aici, s-a mutat la București, la Universitate, unde a obținut licența în Farmacie (1887). Cu un an înainte de a absolvi a fost înrolat în armată. Pentru că nu avea încă diploma de studii, a fost încadrat sub-farmacist; după ce a obținut-o, a fost promovat la gradul de sublocotenent farmacist (1888). În anul 1891 Armata a organizat un concurs de selecție pentru 3 persoane care să fie trimise în străinătate la studii de specializare în chimie. Pentru aceasta, Toma a compus o lucrare – Cercetări asupra aluminiului şi însemnătatea lui în industrie. Urmările acțiunii rămân neclare, dar din datele biografice disponibile nu pare să se înțeleagă că tânărul farmacist ar fi fost selecționat. El a avansat locotenent în 1892, a trecut în disponibilitate în 1894 și în rezervă în 1895.

Trecerea în disponibilitate a unui cadru militar înseamnă că el este lăsat la vatră, dar că poate fi oricând rechemat sub drapel. Trecerea în rezervă înseamnă că militarul și-a satisfăcut serviciul și că nu va fi rechemat sub arme decât în caz de război sau de concentrare.

După armată, în anul 1894, Toma a cumpărat în Târgul Nou din Galați, de la Adolf Budzinski, afacerea de farmacie La vulturul de aur. Trei ani mai târziu el se regăsea deja pe listele de alegători ale orașului. Cândva în următorii ani, afacerea s-a extins cu o filială în județul Tulcea, la Măcin.

În clădirea farmaciei – care, în mod fericit, continuă până astăzi să servească aceluiași scop – se împletește istoria lui Toma Aburel cu cea a unui alt armean de seamă, mare antreprenor și primar al Galaților, Ștefan H. Ștefan. Ambii născuți la Focșani, cu o diferență de 13 ani la vârstă, cei doi bărbați au fost legați prin cumetrie, Toma fiind căsătorit cu sora lui Ștefan, Roza. Atunci când Ș. H. Ștefan era încă student, dar se arăta deja interesat de afacerile imobiliare și își reprezenta tatăl (Hagic Ștefan) la licitațiile pentru terenuri în Galați, Toma Aburel era plasa de rezervă a familiei, fie jucând rolul falsului rival, fie reprezentându-și el însuși socrul. În toamna anului 1900 cei doi au „concurat” pentru două loturi aflate la intersecția străzilor Tecuci și Traian, amândouă câștigate de Ștefan. Doi ani mai târziu, prin intermediul lui Toma Aburel, el a cerut Primăriei autorizație de construcție pentru spațiul respectiv, imobilul ridicat devenind mai târziu Farmacia Aburel. Clădirea a fost afectată de un incendiu în anul 1908, iar solicitarea pentru autorizația de reparație l-a avut ca titular tot pe Ştefan H. Ştefan. La acel moment, stabilimentul cumnatului său se numea încă Vulturul. Toma ajunsese deja consilier al Comunei.

În anii 1930 farmacia lui Aburel era cea mai renumită din Galați. Ea avea și program non-stop, deși numai în 7 zile specifice ale lunii. Înspre sfârșitul acelui deceniu afacerea pare să fi fost administrată de angajatul său, Fl. Andrei Pierro. Căsătorit cu Florica, fata stăpânului, Pierro a fost el însuși un specialist bun și dedicat meseriei. În anul 1934 el a înregistrat o marcă de fabrică pentru produsul său, Ciocolata purgativă Pierro, cu drept exclusiv de proprietate în toată țara. Fiul lui Toma, Bedros, a fost și el proprietar de drogherie (prăvălie de specialitate, în care se vindeau unele produse farmaceutice, dar în care accentul se punea mai curând pe articole de parfumerie și toaletă).

Farmacia Aburel a funcționat în familie până ce a fost confiscată de regimul comunist în anul 1949, împreună cu alte 24 de stabilimente asemănătoare din Galați.

Toma Aburel, omul

Autoritatea profesională a lui Toma Aburel a fost recunoscută prin alegerea sa drept președinte al Casei Negustorilor din Galați. El s-a bucurat de multă simpatie din partea colegilor săi, deși avea – pare-se – o atitudine de laiser-faire, laiser-passer. În ochi cercetători însă, indiferența sa se demasca; ea era „mai mult aparentă și mai mult impusă de nemulțumirea ce-i provoacă lipsa de atenție dată profesiunei sale”.

„Aburel Toma B. [fişă biografică]” în Dimitrie Nicolau, Farmaciștii noștri

Blazarea unui om matur, așadar, în urma unui tânăr cândva trădat în așteptările sale, în ciuda prestigiului și a prosperității primite înapoi de la semeni. Toma Aburel și-a căutat singur leacul pentru dezamăgirile social-profesionale și a făcut cel puțin 2 tentative publice de redresare a ceea ce pesemne simțea că nu este bunul mers al domeniului său de muncă și de viață. În 1906 el a redactat o Schiță de proect pentru modificarea legei asupra exerciţiului farmaciei şi drogheriei în România, iar în 1919 o teză despre Dreptul de farmacie în România. Nu știm dacă și ce ecou ar fi avut textele, comparativ cu cel așteptat. Sigur este că autorul lor și-a creat între timp propriul debușeu pentru frământările intelectuale, morale și politice, ca proprietar de periodice (Agitacolul în 1913 și ziarul independent Armonia socială în 1930) și ca publicist pe teme de larg interes, precum Problema agrară (Tribuna Liberală, 1907) sau Pacea lumei prin detronarea aurului: Contribuţie la resolvarea schimbului internaţional (un material extins, de 94 de pagini, publicat în 1920).

Tot datorită reflexului său editorial descoperim astăzi interesul lui Toma Aburel pentru limba esperanto, despre care a publicat un material informativ în anul 1908. Momentul a fost coordonat cu înființarea Asociației Universale Esperanto (Universala Esperanto-Asocio).

Esperanto este o limbă creată artificial în anul 1887 de medicul polonez L.L. Zamenhof. Rostul ei a fost de a deveni o limbă de uz internațional, care să înlăture barierele de comunicare dintre națiunile lumii. Rădăcinile cuvintelor au fost preluate din limbile romanice, ortografia este fonetică, substantivele nu au gen, nu există declinări sau conjugări neregulate, se folosește un singur articol definit și nu există articol nedefinit. Esperanto este considerată limba artificială cu cel mai mare succes, fiind utilizată de sute de mii până la 3 milioane de persoane în întreaga lume.

Știm de asemenea că Toma Aburel a fost conducătorul unui cerc de șah la Galați, deoarece el apare în 1925 ca vicepreședinte în Consiliul provizoriu de constituire a Federației Române de Șah.

Surse bibliografice:

• „Aburel Toma B. [fişă biografică]” în Dimitrie Nicolau, Farmaciștii noștri, Tipografia Speranța, București, 1906
• Paul Păltănea, „Aburel – un neam armean stabilit la Galaţi în prima jumătate a secolului al XIX-lea”, în Danubius, an 31, 2013
• Fabian Anton, Istoria comunității armene din Galați, Ed. Ararat, București, 2005
• Valentin Bodea, Monumente istorice și personalități din orașul Galați, Ed. Sinteze, Galați, 2015
• Valentin Bodea, „Farmacii celebre din Galați”, în Analele Universității Dunărea de Jos, Seria Istorie, nr. 12 (2013)
• Tudose Tatu, Adrian Pohrib, Industriaşi şi comercianţi gălăţeni, harnici şi de temut, Galaţi, 2013
• Mariana-Delia Pohrib, „Oraşul Galaţi în timpul primariatului lui Ștefan H. Ștefan (ianuarie 1925 – iulie 1926). Referinţe bibliografice din colecţia Documente din cadrul Muzeului de Istorie Paul Păltănea Galaţi”, în Danubius, nr. 1/2016
• Lucian Predescu, Enciclopedia României. Cugetarea, ediție anastatică, Ed. Saeculum, București, 1999
• „Palatul Telefoanelor, Bucureşti” în Oana Marinache, Gabriel Badea-Păun, Edmond Van Saanen-Algi, de la Baletele ruseşti la Palatul Telefoanelor, Ed. Istoria Artei, București, 2015
• Gelu Aron, „Resfinţirea bisericii armene din Galaţi”, în Călăuza ortodoxă, an 18, nr. 234, mai 2008
• Biblioteca Academiei Române, Bibliografia Națională Retrospectivă, autori – litera A, poziția 61, biblacad.ro/bnr/brm.php
• „Universitatea radio”, item enciclopediaromaniei.ro
• Informații publicate de domnul Ion Cașu, cercetător independent