Articol documentar realizat cu susținerea Prutul S.A.
Introducere
Clădirea în care este astăzi instalat Centrul Multifuncțional de Servicii Sociale al Căminului pentru Persoane Vârstnice „Sf. Spiridon” a fost, la timpurile sale, primul azil de bătrâni modern al orașului. El a fost ctitoria lui Dimitrie Frigator, unul dintre cei mai mari negustori ai Galaților de la finele secolului XIX și una dintre cele mai fine și mai apreciate chipuri ale elitei locale. Gălățean de adopție, Dimitrie Frigator venea dintr-o familie transilvană cu tradiție negustorească, care a avut flerul de a-și îndrepta intențiile către orizonturile promițătoare ale portului dunărean.
Hagi Vasile, primul Frigator în Galați
(1813, Șcheii Brașovului – 1887, Oltenița)
La mijlocul secolului XIX, unul din cei mai prosperi comercianți din târgul Galaților era brașoveanul Vasile Frigator. El a ajuns aici pe când avea doar 12 ani, trimis de părinți să învețe meserie ca ucenic în prăvălia lui Hagi Teodor Brașoveanu, un negustor transilvan deja stabilit în oraș. Băiatul a coborât la câmpie o dată cu bacii care își duceau turmele către Dobrogea. După 10 ani, din banii strânși din simbrie, Vasile a plecat în pelerinaj la Ierusalim, de unde s-a înapoiat cu titlul de hagiu, la fel precum stăpânul său. În aceeași perioadă a hotărât să își deschidă propria prăvălie, începând să facă comerț cu pește sărat.
În anul 1846, alăturându-i-se un frate, Nicolae, Hagi Vasile și-a extins afacerea, deschizând un depozit cu piei și lână și o prăvălie pe strada Brașovăniei. Și-a îndreptat apoi negoțul către mărfuri en-gros aduse din Transilvania, pe care le desfăcea unei clientele din Dobrogea și din întreaga Moldovă, inclusiv în Sudul Basarabiei.
În anul 1855, când prăvălia îi era prosperă iar viața i se putea așeza, Vasile a luat-o de soție pe Maria, o fată de „o rară frumusețe”, fiică de țăran înstărit din Săcele, care i-a adus o zestre frumoasă și i-a dăruit 5 copii: patru fii (Nicolae, Ion, Vasile, Petre) și o fiică (care se va căsători cu Alfons Saligny, profesor și doctor în chimie, fratele inginerului Anghel Saligny).
Afacerea a crescut puternic în timpul Războiului de Independență, când Hagi Vasile a vândut alimente și mărfuri diverse armatei țariste. În anul 1882 el s-a retras din activitate, lăsând prăvălia în grija fiului său, Vasile, și a lui Ştefan Dobreanu şi I. Coltofeanu, foste ajutoare care îi deveniseră, de-a lungul anilor, parteneri de încredere.
Crescut în spiritul comunității și în valoarea carității, Hagi Vasile Frigator s-a îngrijit pe tot parcursul vieții de întrajutorarea celor aflați în nevoie, mai cu seamă de cei de acasă, din Brașov, prin biserica și școala din satul său natal. El a fost un sprijin pentru mulți tineri care, ca și el, s-au încumetat să vină în portul dunărean pentru a învăța o meserie și a-și încerca norocul în negoț. Dintre băieții săi de prăvălie, toți primiți din locurile natale, toți au devenit la rândul lor negustori. Printre ei, Petrache Drăgănescu, dar și propriul nepot, Dimitrie, care avea să devină unul dintre cei mai prolifici comercianți ai Galaților.
Ca semn de recunoaștere a lungii și prosperei sale negustorii, în anul retragerii sale, Hagi Vasile Frigator a fost inițiat în Loja Masonică „Discipolii lui Pythagora”.
Dimitrie Frigator
(1838, Brașov – 1902, Galați)
Dimitrie a fost copilul lui Ion, unul dintre frații lui Hagi Vasile Frigator. Ion a avut mai mulți băieți, dintre care 3 (Gheorghe, Niculae și Dimitrie) au devenit negustori. Atunci când tinerii au ajuns la vârsta potrivită, iar familia a plănuit unde să fie trimis fiecare dintre ei pentru ucenicie, cei doi frați mai mari au plecat la Galați, la unchiul lor, dar Dimitrie a plecat la Focșani, la un unchi din partea mamei. Avea, precum Hagi Vasile atunci când se scoborâse la Dunăre, doar 13 ani.
Dimitrie nu a rămas la Focșani, ci a fost chemat de frații săi la Galați. Familia se lămurise că afacerea unchiului Hagi Vasile era suficient de prosperă încât să îi primească pe toți 3 în grijă, dar și că târgul se dezvolta într-un ritm atât de favorabil încât avea toată puterea de a absorbi visele ambițioase ale noilor veniți. Împreună cu Dimitrie, frații săi au deschis o prăvălie de brașovenie (articole specifice zonei lor natale: straie de lână, încălțăminte, articole de fierărie) în strada Braşoveni. Prăvălia vindea și bunuri importate din Austria, Franța, Anglia și Germania. Afacerea a înflorit, au fost deschise alte două prăvălii pe aceeași stradă. În 1870 fratele cel mare, Gheorghe, a ales să se întoarcă la Brașov, unde a continuat negoțul pe cont propriu. Niculae a rămas la Galați, dar a murit în 1877. În 1886, Dimitrie și-a mutat birourile în strada Portului, mai aproape de Bursă, și a început un comerț en-gros de coloniale și fierărie, pe care l-a dezvoltat cu foarte mare succes înspre o clientelă din nordul Dobrogei.
În anul 1894 familia a lichidat afacerile de comerţ şi a deschis o Casă de bancă şi comision de mărfuri în str. Belvedere, pe care Dimitrie a condus-o până la moartea sa, în 1902. Este posibil ca decizia să fi avut legătură și cu un faliment înregistrat în familie cu un an înainte. Gazetele scriau la acel moment că:
„[Jacques] Brunner, străin, devenit milionar [mare comerciant de fierărie și coloniale], a profitat de strâmtoarea momentană a dl. V. Frigator, unul dintre marii și puținii comercianți români ai portului nostru, pentru a-i protesta o poliță de 2000 lei și a cere declararea lui în faliment. Strâns cu ușa de străin în momente grele, nu numai pentru el, dar pentru întregul comerț, d. Frigator și-a depus bilanțul la Tribunal” (George Munteanu, Presa, politica și comerțul gălățean)
Este posibil să fi fost vorba de Vasile, vărul lui Dimitrie, căruia îi rămăsese în grijă afacerea începută de tatăl său cu zeci de ani în urmă. Incidentul a înnegurat dispoziția familiei și a umbrit pesemne și întâmplările fericite, precum faptul că, tot în anul 1893, N. H. V. Frigator, șef al comptabilității Docurilor, se logodea cu Aspasia Boianu, profesoară la școala secundară. Cum se știe că Dimitrie Frigator nu s-a căsătorit și nu a avut copii, este posibil ca mirele să fi fost fiul unuia dintre frații săi, Gheorghe sau Nicolae.
Atât cât a fost negustor, Dimitrie Frigator a fost cunoscut pentru cinstea absolută și simțul fin al grijii față de respectarea partenerilor și clienților săi. Din scrisori păstrate de moștenitorii lui Radu Olteanu, cel mai apropiat și mai devotat subaltern, ne-au rămas mărturie îndemnurile lui Frigator ca polițele afacerii să fie verificate zilnic, „ca nu cumva să se uite vreo plată”. Calitatea profesională și ținuta morală i-au fost atât de apreciate de semeni încât, la dispariția sa, autoritățile l-au cinstit oferindu-i toate onorurile oficiale, cu cernirea felinarelor pe străzi și elogii funebre.
Om darnic și caritabil încă din timpul vieții, la fel precum fusese unchiul său, Dimitrie Frigator s-a preocupat ca, și după dispariția sa, comunitățile din care simțea că face parte, și mai cu seamă cei nevoiași, să primească cele trebuincioase unui trai curat și demn.
Prin testament, după ce s-a îngrijit de viitorul surorilor și nepoatelor sale, el a stabilit legate și donații în aur și proprietăți imobiliare prin care:
- Biserica Sf. Treime din Brașov, din mahalaua Scheiu, să poată construi o școală sau un azil pentru săraci, și să aibă fonduri din care să cumpere anual haine și rechizite pentru elevii sărmani;
- Biserica Adormirea din Brașov să aibă fonduri pentru a cumpăra anual haine și cărți pentru elevii săraci ai Gimnaziului român din cartierul Groaveri;
- Primăria Galați să construiască și să mobileze un azil pentru bătrâni, la fel o școală de băieți, într-o parte a orașului unde se simțea mai tare nevoia acesteia, și să asigure finanțarea cantinelor școlare;
- Spitalul Elisabeta Doamna din Galați să aibă fonduri pentru întreținerea a 2 paturi pentru bolnavi (în afară de o sumă în aur, instituția a primit și un imobil cu 2 etaje pe strada Domnească, la nr. 82, pentru ca din exploatarea sa să aibă la dispoziție venit perpetuu).
Construcția Școlii de băieți și a Azilului pentru persoane vârstnice nevoiașe
Planurile pentru ridicarea celor 2 stabilimente s-au pornit relativ repede, la 3 ani de la dispariția lui Dimitrie Frigator. În anul 1905 Primăria a cumpărat proprietatea lui Petrache Mihăilescu din strada Traian nr. 152, unde se afla deja instalată Școala primară nr. 7 de băieți, pentru a construi o școală nouă. În luna iunie Consiliul Comunal deja primea și aproba 2 devize și 8 planuri pentru proiect, conținând localul școlii și o reședință pentru directorul acesteia, întocmite de inginerul-șef al Comunei, A. Caraman. În luna septembrie, licitația pentru ridicarea școlii a fost câștigată de antreprenorul M. Roman.
Tot în septembrie 1905, primarul Emil Vulpe a însărcinat o comisie de lucru care să se ocupe de alegerea unui loc pentru viitorul azil de bătrâni. Acesta a fost stabilit pe un lot din Calea Bârladului, în fața azilului pentru copii Alinarea. De construirea lui avea să se arate interesat inclusiv arhitectul Ion Mincu, dar intervențiile sale au rămas nefinalizate din pricina neînțelegerilor privind onorariul pe care ar fi urmat să îl primească de la municipalitate. În vara anului 1906 planurile azilului de bătrâni au fost întocmite tot de către inginerul gălățean Caraman. Acesta a imaginat o clădire cu subsol și parter, baie, farmacie, capelă, 2 săli comune și 28 de camere pentru rezidenți, precum și o locuință pentru intendent. În luna septembrie însă, arhitectul Robert Monckton din București a propus să elaboreze propria schiță, proiectul fiind în sistem pavilionar: un pavilion principal în care să se găsească administrația, o sală comună și locuința intendentului, separat o capelă, două pavilioane a câte 16 paturi fiecare (unul pentru bărbați și unul pentru femei), și un pavilion cu băi, bucătărie, spălătorie și infirmerie. Propunerea i-a fost acceptată, iar în ianuarie 1907 același M. Roman care primise antrepriza școlii câștiga, împreună cu inginerul I. D. Popovici, licitația pentru construcția azilului. Lucrările au fost încheiate și receptate de către Primărie în luna iulie a acelui an. În septembrie 1908 Primăria l-a comisionat pe N. Renieris pentru lucrarea în marmură a inscripției prevăzute în testamentul lui Dimitrie Frigator.
În primă etapă, activitatea stabilimentului a fost coordonată de Valentina Orleanu, președinta Societății de binefacere Alinarea, cea care avea în grijă și azilul pentru copii. Până în primăvara anului 1909 azilul de bătrâni a funcționat cu mobilier împrumutat de la această Societate. După ce Primăria a cumpărat toate cele necesare rezidenților, stabilimentul a fost deschis în luna septembrie 1909. Conform regulamentului de funcționare, el avea să primească înspre îngrijire orice bătrân sau infirm care nu avea mijloace proprii pentru a se întreține.
Primul conducător al Azilului a fost dr. Nicolae Alexandrescu (v. Personalități), el fiind responsabil atât de îngrijirile medicale ori controlul alimentației rezidenților, cât și de verificarea gestiunii intendentului și a celorlalți angajați (o supraveghetoare, o garderobieră, o spălătoreasă, o bucătăreasă, infirmiere și rândași).
Documentele de arhivă întocmite în anii dinaintea Primul Război Mondial arată că paturile bugetate aveau o înzestrare consistentă: o șapcă, o manta, 2 costume, 6 cămăși, 6 perechi de pantaloni, 6 perechi de șosete, 6 batiste, o pereche de pantofi, o pereche de papuci, 3 prosoape. Patul fiecărui rezident avea saltea și pernă, câte o plapumă de vară și de iarnă, 6 cearșafuri și 3 fețe de pernă. Pentru masă erau alocate câte o cană de apă și de lapte, un tacâm, câte o farfurie întinsă și una adâncă, un pahar și 3 șervete. Spre comparație, circa 2 decenii mai târziu, în anul 1936, directoarea azilului avea să își dea demisia din pricina faptului că acesta avea lipsuri majore privind mobilierul, îmbrăcămintea, încălțămintea și lenjeria pentru rezidenți. Deși, la deschiderea localului, capacitatea sa nu fusese gândită decât pentru 33 de persoane, în a doua jumătate a anilor 1930 numărul rezidenților ajunsese la 80, unii dintre ei trebuind să fie cazați în șoproanele de pe proprietate. Bugetul instituției, în schimb, se redusese la jumătate.
În timpul Primului Război Mondial, clădirea a fost transformată în spital militar, ulterior a fost folosită pentru îngrijirea soldaților ruși. Bătrânii rezidenți au fost cazați la diverse gazde în oraș, până la finalul războiului, când stabilimentul a avut posibilitatea să își reia activitatea naturală.
Surse bibliografice:
- Covurluiul, 1892-1893, diverse ediții
- Nicolae Angelescu, Negustorii de odinioară, Institutul de Arte Grafice Luceafărul, București, 1931
- Valentin Bodea, Monumente istorice și personalități din orașul Galați, Editura Sinteze, Galați, 2015
- Mircea Munteanu, Contribuții la istoria francmasoneriei din Orientul Galați în secolele al XIX-lea și XX, Editura Zigotto, Galați, 2018
- George Munteanu, Presa, politica și comerțul gălățean, Tipografia Basarabia, Galați, 1937
- Adrian Majuru, „Mari negustori și comercianți ai României”, în Cultura, an 1, nr. 39, 8-14 decembrie 2004
