Articol documentar realizat cu susținerea Prutul S.A.
Prezența armenilor în spațiul românesc este foarte veche. În unele regiuni, precum Sudul Basarabiei, ea poate fi retrasată până în secolul X. Dincoace de râul Prut, așezarea lor este certă începând din secolul XIV, deși a fost probabil mai timpurie de atât. Armenii au venit pentru a se refugia, retrăgându-se din teritoriile administrate de otomani, dar mai ales pentru a face comerț, la fel precum grecii, ocupație pe care o puteau desfășura cu pricepere și sub condiții favorabile. Negustorii armeni s-au stabilit în număr mai mare în Moldova, mai cu seamă în partea sa de nord, sub domnia lui Alexandru cel Bun, în jurul anului 1418, voievodul însuși invitând câteva mii de familii să se așeze în „cele 7 târguri” (Suceava, Iași, Botoșani, Hotin, Dorohoi, Vaslui, Galați) pentru a întări comerțul românesc extern și poziția lui de intermediar între Orient și Occident. La acel moment, negustori armeni erau deja prezenți în târgurile Suceava, Siret, Cernăuți, Roman.
La Galați, o comunitate stabilă, chiar dacă mică, a început să se formeze mai ales din sec. XVII, armenii așezându-se în spațiul care va fi mai târziu sistematizat în jurul străzilor Sf. Spiridon, Eminescu, Romulus. Ei și-au ridicat o primă biserică, din lemn, pe strada Frumoasă (segmentul străzii Traian care se întindea de la strada Tecuci până la strada Brăilei). Aceasta este menționată în scrierile din 1669 ale unui misionar catolic, Maria Luigi Bidu, dar nu se știe când exact a fost construită. A fost distrusă la 1821 de armata otomană, care a suspectat că înăuntru s-ar fi ascuns revoluționari greci. Câțiva ani mai târziu, armenii și-au ridicat o nouă biserică, pe Ulița Armenească. Strada în sine nu mai există astăzi, fiind distrusă prin lucrările de sistematizare a cartierului Mazepa. Dintre odoarele bisericii, a fost salvată o cruce de argint în care a fost încrustată o parte mică din relicva Sfântului Ioan Botezătorul.
Actuala biserică, de cărămidă și piatră, a început să fie ridicată în 1858, temelia fiind așezată în prezența episcopului Sarkis din Adrianopol. Lucrările au durat circa 10 ani. În 1867 a fost modificat proiectul inițial, propunându-se schimbări structurale asupra turnului, cupolei și ferestrelor. Biserica a fost sfințită un an mai târziu, în interior continuând decorarea și mobilarea. Peste șapte decenii, artiștii plastici Paul (Bogos) Aburel (mai multe în fișa familiilor Aburel) și Nicolae Mantu au lucrat picturile apostolilor Petru și Pavel, Maicii Domnului și Ioan Botezătorului.
Comunitatea din jurul bisericii armenești nu a fost nicicând foarte mare. Ea s-a compus dintr-un nucleu de câteva zeci de familii așezate relativ stabil în târgul Galaților, al căror număr a variat de-a lungul timpului în funcție de natura circumstanțelor politice, economice și sociale suportate de armeni în teritoriile ocupate de Imperiul Otoman, și dintr-o populație flotantă, estimată la 100-120 de persoane, aflate într-un circuit constant de tranzit pe fondul activităților comerciale desfășurate pe Dunăre și în hinterlandul ei. Prin biserică, armenii dădeau ascultare Patriarhiei Gregoriene de la Constantinopol.
Comunitatea locală s-a mărit în jurul anilor 1890-1909, dar mai cu seamă în primii ani interbelici, atunci când masacrele și, în ultimă etapă, genocidul săvârșit de autoritățile turce a împins în exil forțat aproape jumătate din populația Armeniei.
În perioada interbelică, pe fondul bunei dezvoltări a activităților lor comerciale și industriale, armenii din Galați au cunoscut o perioadă de prosperitate care le-a permis să își dezvolte patrimoniul comunitar. În 1925 ei au ridicat un imobil impunător pe strada Sf. Spiridon, rămas până astăzi, căruia i-au dat rostul de școală și de centru al Epitropiei. Școala a funcționat până în 1946, atunci când noul regim politic a desființat instituțiile sociale private etnice. Deja din acea perioadă comunitatea s-a subțiat vizibil, câteva zeci de familii emigrând în Armenia Sovietică. De altfel, ultimul ei nucleu identitar s-a aflat în pericol de distrugere, autoritățile comuniste urmărind demolarea bisericii Sf. Maria pentru a construi în voie planul cartierului Mazepa. Lăcașul a fost cruțat în urma intervențiilor curajoase ale lui Dirayr Mardichian, conducătorul Bisericii Armene Gregoriene din România (în funcție 1960-2010). De-a lungul următoarelor decenii, populația armeană din Galați s-a rarefiat iar, dacă la mijlocul anilor 1930 ea număra în jur de 300 de persoane, în anii 2000 mai aduna circa 80 de suflete.
Comunitatea armeană din Galați a dat orașului și țării nume cu rezonanță în cadrul elitei politice, economice și culturale. Dintre cei născuți aici, ori cei care și-au legat carierele și viețile de portul dunărean, îi putem aminti pe oamenii politici Virgil Madgearu și Grigore Trancu-Iași, farmacistul Toma Aburel, pictorul Paul Aburel, medicul Eugen Aburel, oamenii de afaceri Grigore Borvizeanu, frații Agop și Ardaș Seferian (mai multe la obiectivul Filatura Atlantic), Ștefan H. Ștefan (mai multe la fișa personală).
Surse bibliografice:
- Anghel Constantinescu, Monografia Sfintei Episcopii a Dunării de Jos, Atelierele Socec, București, 1906
- Gh. N. Munteanu-Bârlad, Galații, 1927
- Teodor Iordache, Albumul Galaților, 1935-1936, Tipografia Bucovina
- Simion Tavitian, Armeni sub cupola Academiei Române, Ed. Ex Ponto, Constanța, 2004
- Fabian Anton, Istoria comunității armene din Galați, Ed. Ararat, 2005
- Dan Kirkorian, „Biserica ortodoxă apostolică armeană”, în Axis Libri, an 3, nr. 7, iunie 2010
- „Hramul Bisericii Armene Sfânta Maria din Galaţi”, în Ararat, an 22, nr. 17 (470), 1-15 septembrie 2011
- Paul Păltănea, „Aburel – un neam armean stabilit la Galaţi în prima jumătate a secolului”, în Danubius, nr. 1/2013
- Irina Cereș, „Negustori armeni și greci – reprezentanți ai elitei economice din Țara Moldovei (începutul secolului al XIX-lea), în Studii de arhondologie şi genealogie, vol. 1, 2013
- Mariana Delia Pohrib, „Comunitatea armeană din Galați. Activitatea Epitropiei în primele decenii ale secolului al XX-lea”, în Istorie și civilizație de-a lungul Dunării de Jos, vol. 1, tom 1, Ed. Istros a Muzeului Brăilei, 2018
- Vlad Bedros, Patrimoniu artistic armenesc în România. Între nostalgia exilului şi integrarea culturală, NOI Media Print, București
- Identități multiculturale la Dunărea de Jos, material Primăria Galați, proiect REGIO, f.a., f.l.
- Patrimoniul multietnic din Galați, galatimultietnic.ro, proiect al Muzeului de Istorie „Paul Păltănea” Galați în parteneriat cu Institutul Național al Patrimoniului
