Articol documentar realizat cu susținerea Prutul S.A.
Prezența bulgară a fost atestată documentar în orașul Galați în secolul XVII, la 1678, deși ea este mult mai timpurie de atât, pe fondul activităților comerciale ce se desfășurau pe rutele terestre și fluviale din regiunea Dunării de Jos. Bulgarii s-au așezat în număr mai concentrat în zonă în perioadele de migrație cauzată de conflictele militare imperiale, precum războaiele ruso-turce din 1806-1812 și 1828-1829, ori represaliile anti-revoluționare otomane. Deseori, statutul de refugiați și rostul lor ocupațional în circuitele economice ale epocii le-au asigurat protecție politică din partea Marilor Puteri europene (Anglia, Franța, Austria), prin intermediul consulatelor care activau în porturile Galați și Brăila.
Prima mahala bulgărească a Galaților se întindea de la strada Morilor până dincolo de strada Română. În prima jumătate a secolului XIX, atunci când planul orașului era suficient de întins încât imobilele și proprietățile să nu fie ordonate compact, comunitatea s-a întins până înspre locul actualei biserici, ridicată lângă Ulița Bulgărească, astăzi dispărută în forma ei inițială.
Construcția lăcașului s-a pornit în anul 1861, dar bulgarii au avut și înainte un spațiu de rugăciune, închinându-se la biserica Sf. Haralambie (pe str. Movilei de astăzi), ridicată în 1848 în mahalaua sârbească de la capătul orașului, pe un teren care fusese folosit, încă din secolul anterior, drept loc de îngropăciune a miilor de victime ale molimelor epocii: ciumă, holeră, tifos exantematic, dizenterie.
Pe lângă Sf. Haralambie, bulgarii au încropit în 1858 și o clasă unde copiii lor să poată învăța cititul și aritmetica. După construirea bisericii Sf. Pantelimon, școala s-a mutat lângă aceasta. Îngrijitorul amândurora a fost arhimandritul Maxim Raicovici, născut în localitatea bulgărească Dreanovo.
În prima jumătate a anilor 1860, populația bulgară din Galați se aduna în aproximativ 130 de familii. Efortul financiar necesar construcției lăcașului de cult a depășit putințele lor imediate. Sprijin a venit din interiorul comunității ortodoxe locale, inclusiv de la români, dar lucrările nu au înaintat cu ușurință, continuându-se până în anul 1872. Biserica cea nouă a fost sfințită în 1887 de Partenie Clinceni, episcopul Dunării de Jos.
Planul ei, în formă de cruce, a fost proiectat de un italian, Mancioti (în a doua jumătate a secolului XIX, specialiștii italieni în construcții – ingineri, zidari, pietrari, mărmurari ș.a.m.d. – au fost foarte întâlniți și foarte apreciați în spațiul românesc). Turla, construită din lemn, are o deschidere de 7 m și o înălțime de 15. În 1910 s-a încercat ridicarea unei clopotnițe, dar lucrările au fost zădărnicite de tasările terenului. Ceea ce s-a putut construi se vede astăzi drept pridvorul bisericii. În interior, frumoasa icoană a lui Hristos Pantocrator a fost pictată în anul 1937 de Gheorghe Th. Donev. În acel an s-a făcut și o sfințire nouă a bisericii.
În timpurile vechi, autoritatea de stat nu subvenționa și nu oferea nici un sprijin material bisericilor ori altor tipuri de așezăminte social-culturale ale comunităților etnice. Biserica Sf. Pantelimon se întreținea singură, comunitatea ei parohială fiind responsabilă de acoperirea oricăror nevoi. Atât ea, cât și școala bulgărească, și proprietățile care le însoțeau (2 rânduri de case, unul pentru personalul bisericesc și unul pentru închiriere) erau administrate de un comitet de epitropi aleși dintre enoriași.
Pe măsura dezvoltării orașului într-un centru cosmopolit, bine conectat la circuitele și energiile economice ale comerțului internațional, populația bulgară stabilă a Galaților s-a mărit progresiv. Dimensiunile ei exacte nu sunt întotdeauna ușor de conturat, deoarece numărătorile demografice înregistrau deseori laolaltă unul sau mai multe grupuri etnice. Putem spune că în anul 1881 erau (oficial) în Galați aproape 570 de bulgari și sârbi, iar în 1890 – aproape 850 de bulgari. Prezența lor s-a rarefiat pronunțat în urma Primului Război Mondial, mulți migrând în țara-mamă. Situația și-a revenit în următorul deceniu. La mijlocul anilor ’20 erau 250 de familii bulgărești în Galați, iar la recensământul din 1930 s-au notat aproape 470 de bulgari în municipiu.
Școala întreținută cu trudă de comunitate, dar mai ales de arhimandritul Maxim Raicovici, a funcționat în primă fază doar pe durata vieții acestuia, până în 1874. Ea a fost reorganizată la începutul anilor 1920, atunci când noile condiții politice și sociale ale statului român (și ale Europei în ansamblu) au accentuat interesul și posibilitățile comunităților etnice de a revendica drepturi și libertăți cultural-educaționale. Imobilul școlii, aflat lângă biserica Sf. Pantelimon, avea 2 săli, pentru câte o clasă de elevi. În 1921 ele țineau 12, respectiv 5 copii. În anul școlar 1942/43 erau înregistrați 33 de elevi în 4 clase. În 1953/54 mai erau înscriși doar 10. Nu mai fusese admis nici un elev în clasa întâi. De altfel, în 1954 școala a fost desființată. Parohia ținuse pentru copii și o cantină.
Important de știut despre comunitatea bulgară din Galați și despre centrul social-civic format în jurul bisericii Sf. Pantelimon este faptul că orașul a avut un rol activ în mișcarea națională bulgărească din a doua jumătate a secolului XIX. Bulgarii din Galați nu se angajau de regulă direct în trupele voluntare anti-otomane pe care revoluționarii le formau în diasporă, dar îi sprijineau pe aceștia cu bani și logistică și erau conectați la discursul social-politic circulat prin literatura patriotică. În anii 1871-1872, în clădirea școlii din Galați a fost găzduit poetul și revoluționarul Hristo Botev, unul dintre cele mai mari nume ale mișcării naționale bulgare.
Detalii despre viața lui Hristo Botev și șederea sa la Galați se găsesc în fișa dedicată. Alte informații despre comunitatea bulgară și membrii ei de seamă, inclusiv despre mișcarea revoluționară, se găsesc în fișa obiectivului Casa Bozini – Gheorghiev – Geshov.
Între 1989 și 1993, biserica Sf. Pantelimon a preluat sarcina slujbelor arhierești ale Catedralei Episcopale, aceasta fiind grav afectată de cutremurele din 1977 și 1986 și având nevoie de reparații ample.
Surse bibliografice:
- Anghel Constantinescu, Monografia Sfintei Episcopii a Dunării de Jos, Atelierele Socec, București, 1906
- I. C. Beldie, Schițe istorice asupra județului Covurlui, Galați, 1925
- Gh. N. Munteanu-Bârlad, Galații, 1927
- Hr. și G. Flamaropol, Primul anuar-ghid al municipiului Galați pe anul 1927, Societatea de Editură Științifică-Culturală
- Teodor Iordache, Albumul Galaților, 1935-1936, Tipografia Bucovina
- Mariana Delia Pohrib, „Actul constitutiv şi Statutele Comunităţii Bulgare din Galaţi (1930)”, în Danubius, vol. 29, 2011
- Valentin Bodea, „Aspecte ale comunității bulgare din Galați”, în Danubius. Acta Symposium, I, Galaţi, 2015
- Gheorghe Felea, „Mini-Europa de la mila 80 a Dunării. Înființarea și evoluția unităților școlare organizate de comunitățile etno-confesionale gălățene”, în Studii și Articole, Ed. Axis Libri, nr. 5 (2020)
- Constantin Ardeleanu, „Bulgarian community”, Black Sea Project – Port Cities, blacksea.gr, proiect al Centrului de Istorie Maritimă al Institutului pentru Studii Mediteraneene, Creta
