Articol documentar realizat cu susținerea Prutul S.A.
De-a lungul secolului XIX și în prima jumătate a secolului XX, etnicii greci au format în Galați una dintre comunitățile cele mai mari și mai importante din punct de vedere economic și social-cultural.
Comercianții greci au circulat în Principatele Române încă din secolele XIV–XVI, dar migrarea mai consistentă înspre ele, înspre Gurile Dunării și portul Galaților în mod special, s-a declanșat după anul 1829, atunci când, prin tratatul de la Adrianopol, care încheia războiul ruso-turc desfășurat de-a lungul anului anterior, activitățile comerciale au primit cadre noi de dezvoltare, ridicarea monopolului otoman asupra produselor românești creând orizonturi noi și foarte promițătoare de creștere economică. Comerțul cu cereale, asupra căruia grecii aveau deja autoritate, sub protecție politică britanică, a jucat un rol esențial în dezvoltarea prezenței lor în Galați, care s-a mărit exponențial. Salturile demografice au fost vizibile: dacă la 1831 activau în jurul portului și târgului circa 80 de comercianți greci, în 1835 numărul lor era mai mult decât dublu, depășind 180 de persoane. Ritmul de creștere s-a susținut de-a lungul următoarei jumătăți de secol, iar în 1881 unu din 10 locuitori stabili ai Galaților era grec de origine. Pe fondul comerțului danubian, apoi pe cel al dezvoltării industriale a Galaților ante- și interbelici, din interiorul colectivității grecești s-au consolidat mari familii antreprenoriale, adevărate dinastii economice, ale căror nume au avut rezonanță dincolo de societatea și teritoriul românești.
În anul 1864, după ce au primit recunoaștere domnească și anumite libertăți sociale, colectivitățile grecești din Principatele române au început să se organizeze concentric și să se îngrijească împreună de nevoile lor comunitare cele mai importante, mai ales de cele spirituale și culturale.
Înainte de a avea propriul lăcaș de cult, grecii din Galați „se îmbisericeau aiurea”, adică se închinau la alte parohii din oraș, mai ales la cele mai mari (Sf. Nicolae, Metoc, Sf. Gheorghe, Sf. Precista, Sf. Dimitrie), care aveau de regulă și o strană grecească, iar preoții erau și români, și greci.
Unele dintre aceste lăcașuri aveau închinare față de Muntele Athos. După ce, în 1863, secularizarea averilor mănăstirești a tăiat această legătură spirituală directă, grecii au fost impulsionați să facă pași înspre ridicarea unei biserici proprii. Locul a fost cumpărat de la maiorul Iancu Foti (Fotea). Cât timp au așteptat obținerea autorizațiilor și finalizarea lucrărilor de construcție, grecii și-au ridicat acolo un paraclis provizoriu, cu hramul Sf. Vasile cel Mare. Acesta a fost păstrat și după deschiderea bisericii, ea având, conform tradiției elene, 3 altare: unul central, cu hramul Schimbarea la Faţă, și 2 secundare – cel al capelei provizorii și unul închinat Sfântului Gherasim, ocrotitor al Kefaloniei, insulă din care proveneau mulți dintre grecii stabiliți în porturile dunărene românești.
Piatra de temelie a fost așezată în 1866. Biserica a fost ridicată urmând proiectul unui arhitect german, Knab, sub supravegherea unui antreprenor grec, Ilias Latufis, și cu forța de lucru a zidarilor germani, greci și români. Cheltuielile au fost suportate de comunitatea locală, mai cu seamă de comercianții cei mai înstăriți. Lăcașul a fost gata de sfințire în 1872. Slujba a fost săvârșită de Melchisedec Ștefănescu, episcopul Dunării de Jos, în prezența arhimandritului Evghenie de la mănăstirea Xiropotamu, din Muntele Athos.
Biserica grecească a avut forme diferite de-a lungul timpului. În anul 1882 i s-au făcut reparații majore și îmbunătățiri structurale. Potrivit unor surse, atunci ar fi fost adăugate cele 2 aripi care i-au completat forma de cruce. Potrivit altora, absidele ar fi fost ridicate abia în 1901. Inițial, pe partea vestică a clădirii au existat 2 turnuri, clopotnițe cu acoperișuri boltite. Ele s-au prăbușit la cutremurul din anul 1940. Biserica însăși s-a aflat sub amenințarea demolării, sub regimul comunist, dar a fost salvată prin intervențiile neobosite ale clerului.
Primele picturi interioare au fost făcute de Papadoupulos, zugrav de biserici tocmit direct din Adrianopol, iar icoanele au fost comandate la Constantinopol. Interiorul a fost restaurat în 1938, de pictorul Hristos Constantinidis din Tracia, și apoi în 1977, după ce fusese afectat de cutremur, de Gheorghe Răducanu.
După cel de-al doilea Război Mondial, foarte mulți dintre membrii comunității au ales să emigreze în patria- mamă. Printre ei s-a numărat și ultimul slujitor grec al bisericii, părintele Gheorghe Papadopulos, care a părăsit România în anul 1950.
Biserica Metamorphosis a jucat un rol fundamental în interiorul comunității grecești din Galați, alături de școlile și asociațiile filantropice pe care aceasta le-a întreținut singură ori cu sprijinul organizațiilor-surori din țara-mamă și diaspora elenă.
În curtea bisericii, grecii și-au format propriile instituții de învățământ: câte o școală primară pentru băieți și fete (înființate în 1865, respectiv 1884), și o școală secundară de băieți. Toate s-au reunit ulterior în Liceul Elin Mixt.
Alături de acestea s-au constituit treptat spații de uz economic: o cafenea cu grădină, un restaurant (Olympos), un spațiu pentru activități culturale (Teatrul și apoi Cinema-ul Central). Împreună cu alte imobile reprezentative pentru comunitate, precum impunătoarea reședință a familiei Cavaliotti, tot acest patrimoniu a fost naționalizat de autoritățile regimului comunist. Alte proprietăți au fost pierdute prin sistematizarea urbană săvârșită începând cu anii 1950-60.
Surse bibliografice:
- Anghel Constantinescu, Monografia Sfintei Episcopii a Dunării de Jos, Atelierele Socec, București, 1906
- I. C. Beldie, Schițe istorice asupra județului Covurlui, Galați, 1925
- Gh. N. Munteanu-Bârlad, Galații, 1927
- Paul Păltănea, Istoria orașului Galați de la origini până în 1918, ed. 2, Ed. Partener, 2008
- Mariana Delia Pohrib, „Statutele comunităţii elene din Galaţi adoptate în anii 1899 şi 1924”, în Danubius, vol. 1/2009
- Irina Cereș, „Negustori armeni și greci – reprezentanți ai elitei economice din Țara Moldovei (începutul secolului al XIX-lea), în Studii de arhondologie şi genealogie, vol. 1, 2013
- Violeta Ionescu, „Învățământul gălățean de-a lungul vremii. Școli publice cu predare în limba română. Școli primare publice de băieți”, în Studii și Articole, nr. 5 (2020)
- Identități multiculturale la Dunărea de Jos, material Primăria Galați, proiect REGIO, f.a., f.l.
- „Biserica greacă”, Patrimoniul multietnic din Galați, galatimultietnic.ro, proiect al Muzeului de Istorie „Paul Păltănea” în parteneriat cu Institutul Național al Patrimoniului
- Constantin Ardeleanu, „Greek community”, Black Sea Project – Port cities, blacksea.gr, proiect al Centrului de Istorie Maritimă al Institutului pentru Studii Mediteraneene, Creta
