Articol documentar realizat cu susținerea Prutul S.A.
Lipovenii reprezintă unul dintre mai multele sub-grupuri ale staroverilor, ruși care au păstrat credința ortodoxă de rit vechi în urma reformelor de cult introduse în Biserica lor, începând cu anul 1654, de către țarul Alexei Mihailovici Romanov (tatăl lui Petru cel Mare) și de patriarhul Nikon. Refuzând să accepte noile forme și reguli ale ritualului bisericesc, acești credincioși au fost excomunicați și persecutați, deseori extrem de brutal, ceea ce i-a împins să plece în refugiu, împrăștiindu-se fie în colțurile mai îndepărtate și mai greu accesibile ale Imperiului, fie în lumea întreagă.
Majoritatea istoricilor au căzut de acord asupra faptului că staroverii au ajuns să se așeze în spațiul românesc în prima jumătate a secolului al XVIII-lea. Primele atestări documentare ale prezenței lor aici datează din perioada 1724-1740. În Moldova, mulți staroveri au venit în secolul XIX, mai ales în timpul țarului Nicolae I, sub domnia căruia s-au dezlănțuit noi valuri de persecuții violente.
Rușii de rit vechi s-au împărțit în mai multe categorii, pe fondul exclusiv al criteriilor religioase sau prin alăturarea altor trăsături comunitare, precum cele etno-culturale. O distincție importantă a fost modul în care s-au raportat diversele grupuri la ierarhia bisericească. Bespopovții („cei fără preot”) au renunțat să asculte de aceasta, păstrând numai tainele botezului și cununiei, pe care le săvârșeau în comunitate. Popovții („cei cu preot”), aripa mai moderată, au păstrat mare parte din cutumele structurii religioase. În spațiul românesc, comunitățile de staroveri au fost de regulă popovite. Un alt tip important de staroveri l-au constituit scopiții sau scapeții, considerați eretici, blasfemiatori și periculoși de către autoritățile imperiale ruse din pricina faptului că practicau castrarea.
La Galați, rușii de rit vechi au început să se așeze după anii 1840. Mulți dintre primii veniți au fost scopiți. Apoi, un număr consistent de familii popovite – 150 – s-a refugiat aici în urma Războiului Crimeii. În doar câțiva ani, ei s-au organizat suficient de bine încât să se remarce la nivel comunitar prin ocupațiile pe care le desfășurau cu cea mai mare pricepere: birjăria, lăptăria, albinăritul, agricultura, pescuitul, grădinăritul.
Primul lor spațiu de închinăciune a fost un provizorat, până ce în 1860 au cerut autorităților locale permisiunea de a-și ridica o biserică de piatră, cu turle de lemn. Începută un an mai târziu, construcția a fost terminată în 1863. Inițial, comunitatea nu și-a putut permite să întrețină decât un dascăl. Peste ani s-a putut tocmi și preot, al cărui salariu era plătit în parte de poporeni, în parte din Rusia, în tranșe de câte 6 luni.
Documentele de arhivă și alte surse de epocă spun că în a doua jumătate a secolului al XIX-lea erau în orașul Galați 189 lipoveni scopiți, 130 popiști și 22 nepopiști. La 1906 biserica servea „80 de credincioși (familii)”, iar la 1927 numai 35 de familii.
Surse bibliografice:
- Anghel Constantinescu, Monografia Sfintei Episcopii a Dunării de Jos, Atelierele Socec, București, 1906
- Gh. N. Munteanu-Bârlad, Galații, 1927
- Hr. și G. Flamaropol, Primul anuar-ghid al municipiului Galați pe anul 1927, Societatea de Editură Științifică-Culturală
- Marius Lazăr, Iulia-Elena Hossu (ed), Rușii lipoveni din România: istorie, identitate, comunitate, Institutul pentru Studierea Problemelor Minorităților din România, Cluj-Napoca, 2020
- Identități multiculturale la Dunărea de Jos, material Primăria Galați, proiect REGIO, f.a., f.l.
- Patrimoniul multietnic din Galați, galatimultietnic.ro, proiect al Muzeului de Istorie „Paul Păltănea” Galați în parteneriat cu Institutul Național al Patrimoniului
