Articol documentar realizat cu susținerea Prutul S.A.
„Când m-am întors de la studii din străinătate, Flotila avea un singur bastiment care nu mergea şi un efectiv de 200 de oameni. Când la 1888 am părăsit Corpul, Flotila avea o şcoală pentru formarea cadrelor şi care permitea chiar formarea de ofiţeri (…) avea un arsenal pentru toate reparaţiile necesare vaselor, pentru ca reparaţiile să nu se mai facă în străinătate ca în trecut (…) avea o lege de organizare şi regulamente corespunzătoare, care permiteau o bună funcţionare a serviciului.”
Contra-amiralul Nicolae Dumitrescu-Maican, fragment dintr-un memoriu transmis regelui Carol I în anul 1892 (reprodus de Alexandra Slavu, strănepoata ofițerului, în „Omagiul adus memoriei generalului de marină Nicolae Dumitrescu Maican”, Căminul românesc, nr. 1/144, martie 2018)
Nicolae Dumitrescu Maican (ortografiat şi Dimitrescu) s-a născut la București în 1846. Tatăl său, Dumitru Ene Maican, trebuie să fi fost ofițer, pentru că atât Nicolae cât și fratele său mai mare, Dimitrie, au fost sprijiniți la studii de specialitate, care să le îndrepte pașii înspre cariere militare de cel mai înalt nivel.
În 1863, având doar 17 ani, Nicolae s-a prezentat la primul concurs organizat de Ministerul de Război pentru alegerea unor tineri care să fie instruiți ca ofițeri navali, în școli de renume din afara țării. Erau timpurile domnitorului Alexandru Ioan Cuza și ale reformelor prin care România făcea primii pași către modernitate, căutând să își acopere nevoia de specialiști de înaltă formare pentru a-și putea construi apoi, din interior, principiile și instrumentele unei vieți de stat independente.
Nicolae a trecut cu bine probele de selecție, alături de cel puțin un alt tânăr, Ioan Murgescu. Guvernul român i-a trimis în Franța, la Școala Navală din Brest, suportându-le toate cheltuielile. Ambii aveau să devină unii dintre cel mai bine pregătiți ofițeri ai țării și comandanți ai Marinei Militare.
Cursurile au durat 2 ani. După absolvire, statul le-a oferit celor doi tineri o bursă suplimentară, pentru a se specializa pe nava-şcoală de aplicaţie Jean Bart.
Întors în țară ca sublocotenent, Nicolae Dumitrescu Maican a fost avansat la următorul grad peste numai un an (1868) și a pășit în ceea ce avea să devină curând o carieră strălucită. A primit încă de la început comanda bastimentului România, la acea vreme singura navă de război a Flotilei. A supravegheat repararea acesteia în șantierul naval din Alt-Ofen, precum și lucrările care s-au făcut la Pesta navei Ştefan cel Mare, abordată în 1867 de un vas austriac. I-a fost dată și căpitănia acesteia, cu care a făcut, în premieră pentru o navă militară românească, un marş pe Dunăre până la Budapesta.
La începutul anului 1874, la numai 38 de ani, Nicolae Maican a fost avansat maior și numit comandant al Flotilei Române. S-a angajat prompt în procesul de elaborare a primelor regulamente ale Marinei Militare. Nu a reușit însă să încheie anul în funcție. Autoritățile superioare l-au sancționat și suspendat după ce au aflat că își deschisese la Galați o casă de comerț, încălcând regulile militare de conduită. În următorii 3 ani, Maican a îndeplinit doar sarcini de ofiţer de stat-major al Marinei.
Comanda Flotilei i-a fost redată în 1877, iar modul în care s-a remarcat pe parcursul Războiului pentru Independența României l-a repus pe deplin în drepturile celei mai înalte considerații profesionale. Dându-i-se comanda bateriilor de coastă de la Calafat, Maican a coordonat atacurile de artilerie în urma cărora s-a reușit scufundarea monitorului cuirasat al flotei otomane, Podgoriçe, care circula pe Dunăre între Vidin și Rahova și amenința constant pozițiile trupelor române. Analizând punctele de protecție ale vasului (baraje care nu puteau fi pătrunse de torpile, un blindaj împotriva căruia artileria de uscat era ineficientă), Nicolae Maican i-a descoperit segmentul vulnerabil (puntea) și l-a scufundat atacându-l cu mortiere.
Aproape de locul victoriei, se păstrează încă un monument în memoria lui Maican, a ofițerilor și marinarilor de sub comanda sa. Pe el stă înscris: „În memoria fericitului succes de la 7 noiembrie 1877, când Bateria Perseverenţa, comandată de maiorul Nicolae Dumitrescu-Maican, comandantul Bateriilor de Coastă, cu trei mortiere de 150 mm, comandate de locotenentul Perticari, sublocotenentul Mardari şi sublocotenentul Măinescu, armate cu marinari, a scufundat monitorul turcesc Podgoriţa, remorcherul Socrate şi două şlepuri, la Chiftele. Omagiul luptătorilor – ofiţerii Escadrei de Dunăre, 1912”
Numit șef al tuturor navelor românești de pe Dunăre, de la Turnu Severin la Turnu Măgurele, Nicolae Maican a avut în grijă și studierea posibilităților de traversare a fluviului de către armată, întocmind pentru Ministerul de Război un raport care a stat apoi la baza planului de formare a podului de vase pentru trecerea soldaților români în Bulgaria.
Pentru modul în care și-a îndeplinit datoriile, el a fost decorat cu Steaua și Coroana României și avansat locotenent-colonel.
În afara unui interludiu (1877-1879, timp în care funcția a fost preluată de maiorul Ioan Murgescu, vechiul coleg de studii), Maican a rămas în fruntea Flotilei până în 1888. În acești ani s-a ocupat de mărirea parcului de nave militare la Dunăre și la mare, a extins și modernizat Atelierul de Reparații pe care Flotila îl întreținea la Galați (care a devenit Arsenalul Flotilei în 1879), a militat pentru construirea de nave noi (studiind personal condițiile de comandă la șantiere străine) și pentru dezvoltarea tehnologiei necesare producției de torpile și dotării cu arme sub apă a vaselor românești. În acești 9 ani de serviciu, Maican a fost avansat colonel (1880) și general de marină / contra-amiral (1886).
În 1882 a fost deschisă, în prezența sa, Școala de Marină. România avea acum posibilitatea de a-și forma propriii specialiști navali, până la grade de ofițer. În același an a fost adus pentru prima dată în portul Galați bricul Mircea, întâia navă-școală a Marinei naționale, pierdută în 1944 în urma unui bombardament sovietic. În același timp a intrat în dotarea Flotilei un număr de șalupe de poliție, puitoare de mine și torpiloare. O altă etapă de dotare cu nave a Marinei Militare s-a desfășurat la distanță de doar câțiva ani, fiind comandate în Anglia și Franța mai multe canoniere și torpiloare, dar și crucişătorul Elisabeta. În 1884 s-a înființat la Țiglina un port militar care să adăpostească navele pe timpul iernii. Complexul includea cazărmi pentru echipaje și depozite de torpile și alte muniții. În același răstimp, de numai câțiva ani, efectivele de personal ale Marinei au crescut, iar statul s-a îngrijit de îmbunătățirea continuă a pregătirii profesionale. Astfel, sub comanda lui Dumitrescu Maican, efectivele Flotilei au crescut de la 4 nave cu 200 de oameni la 22 de nave cu 1500 de oameni, dintre care 80 de ofițeri. Ei i-au crescut atribuțiile și i s-a formulat o nouă lege de organizare.
Deoarece „epoca” sa (dar și a altor ofițeri de prim rang, precum Ioan Murgescu) a reunit progrese fundamentale în dezvoltarea bazelor teoretice, profesionale și patrimoniale ale milităriei navale, Nicolae Dumitrescu Maican este considerat astăzi ctitorul Marinei Militare române.
El a fost înlăturat din fruntea Flotilei în 1888, în urma unui scandal de corupție privind achizițiile de nave și furnituri militare. Judecat în Consiliul de Război, Maican a fost condamnat și degradat. Verdictul pare să nu se fi aliniat imaginii pe care i-o purtau cu deferență semenii săi, iar în notele de epocă ale unor minți ascuțite se punctează deloc discret faptul că vinovăția reală s-ar fi aflat mai curând de partea fratelui său, colonelul Dimitrie Dumitrescu Maican, altminteri condamnat în același dosar.
Dimitrie Dumitrescu Maican s-a născut în anul 1843, deci era cu 3 ani mai în vârstă decât Nicolae. A absolvit Școala Militară de Ofițeri în București în 1864, ca șef de promoție. Ca sublocotenent, prima sa repartiție a fost la Regimentul de artilerie. A avansat locotenent în 1867, apoi căpitan (1870), maior (1874), locotenent-colonel (1877) și colonel (1882). A fost comandant al Școlii de Ofițeri și al Școlii Speciale de Artilerie, al Regimentului 6 Artilerie și al Brigăzii 2 Artilerie. A fost degradat în urma implicării în scandalul de corupție care a afectat și cariera fratelui său.
Bucurându-se de considerația și încrederea regelui Carol I, Nicolae Maican a fost grațiat și și-a petrecut ultimii ani din viață petiționând sistemul de justiție pentru o rejudecare a procesului. Acțiunea i-a fost admisă, dar ofițerul nu a mai ajuns să cunoască mulțumirea repunerii sale depline în drepturile morale cuvenite. În primăvara anului 1902, la numai 56 de ani, Nicolae Maican s-a stins în urma unui accident de trăsură petrecut la Tonea, lângă Călărași, unde familia sa își avea conacul de țară și unde se retrăsese în compania surorilor sale, care se îngrijeau de gospodărirea moșiei.
Astăzi, în curtea școlii primare din Tonea, care poartă numele lui Nicolae Dumitrescu Maican, se află încă monumentul închinat memoriei sale de către fratele Dimitrie.
Contra-amiralul Maican a fost prohodit în biserica Sf. Nicolae vechi din Galaţi, apoi însoțit pe ultimul său drum de întregul corp ofițeresc al Marinei Române, în frunte cu secretarul general al Ministerului de Război. Trupul i-a fost depus în odihnă la Cimitirul Eternitatea.
Astăzi, Liceul de Marină din Galați îi poartă numele, ca marcă a importanței fundamentale a carierei sale profesionale și, mai cu seamă, a eforturilor depuse pentru ridicarea din temelii a Marinei Militare Române ca instituție națională.
Surse bibliografice:
- Serviciul Referințe al Bibliotecii „V. A. Urechia” Galați
- Marian Moșneagu, „Maican – ctitor, erou, victimă”, în Marina Română, nr. 5 (număr special), 2017
- Marius-Laurențiu Rohart, „Elita militară navală a României (1860-1872)”, în Dunărea și Marea Neagră în spațiul eurasiatic. Istorie, relații politice și diplomație, Vol. IX, 2021, Ed. Muzeului Național al Marinei Române
- Alexandra Slavu, „Omagiul adus memoriei generalului de marină Nicolae Dumitrescu Maican” în Căminul românesc, nr. 1 (144), martie 2018
- Mariana Păvăloiu, „Nicolae Dumitrescu-Maican, eroul de la Calafat”, Trustul de presă al Ministerului Apărării Naționale, presamil.ro
- „Comandanții Marinei Militare Române”, platforma Forțelor Navale Române, navy.ro
- Nicolae Hariuc, „Personalităţi: Nicolae Dimitrescu Maican”, Romanian Navy Historic Ships, articol electronic, rnhs.info
- Marian Moşneagu, „Contraamiralul Nicolae Dumitrescu Maican, 14 ani comandant al Flotilei, ctitor al Marinei Române moderne”, Ziua de Constanța, ediție electronică din 13 octombrie 2017, ziuaconstanța.ro
- Nicolae Țiripan, „Monumentul de la Tonea ridicat în memoria generalului Nicolae Dumitrescu Maican”, Actualitatea Călărași, ediție electronică din 13 februarie 2017, actualitateacalarasi.eu
