Articol documentar susținut de
Dintre toate populațiile etnice stabilite în portul și târgul Galaților de-a lungul veacurilor, cea a evreilor a fost una dintre cele mai timpurii, devenind, în timp, și una dintre cele mai mari și mai bine organizate.
Prezența stabilă a evreilor este atestată documentar după sfârșitul secolului al XVI-lea, atunci când așezarea însăși a început să cunoască o dezvoltare reală, fiind avantajată de circumstanțele politico-economice rezultate dintr-o serie de evenimente altfel nefericite pentru istoria spațiului românesc, precum cucerirea porturilor Moldovei, Chilia și Cetatea Albă, de către turcii otomani (1484), apoi trecerea Brăilei sub controlul administrativ al Imperiului (1540). În aceste condiții, suplimentând fondul poziționării sale geografice favorabile, schela Galaților a căpătat o importanță nouă și accentuată în circuitul comercial românesc și internațional, devenind atractivă pentru cei care tranzitau Europa desfășurând profesiile organic legate de activitatea schimbului de mărfuri și bani.
Comercianți și meșteșugari, primii evrei care s-au oprit stabil în Galați s-au așezat în Vale, vatra veche a orașului, desfășurată de-a lungul malului Dunării. Ei ocupau, până în Bădălan, cea mai mare parte a străzii Dogarilor (astăzi Dogăriei) și a străzilor înconjurătoare (Elicei, Crihan Vodă, Moruzzi, Ceres, Griviței).
Aici s-ar fi aflat și cele mai vechi mărturii materiale ale prezenței lor: pietre tombale care ar fi datat din a doua jumătate a anilor 1590 și s-ar fi găsit în zona Gării de mărfuri. Informațiile referitoare la acest cimitir mic, rudimentar organizat, sunt foarte vechi și nu mai pot fi verificate în mod direct de cercetători.
Pe măsură ce dimensiunile i-au crescut, în ajurul anului 1629 populația evreiască și-ar fi format un al doilea spațiu de îngropăciune, tot în Bădălan, în zona străzii Pescarilor. Și în acest caz a fost mai curând vorba de apropierea unor morminte disparate decât de o formă organizată de cimitir. Surse documentare vechi ne spun că locul ar fi fost folosit timp de 50-60 de ani. Astăzi nu i se mai cunosc urmele. În secolul XIX, pe terenul respectiv a fost ridicată fabrica de cherestea Goetz. În zilele noastre, acolo se află o biserică ortodoxă (Sf. Mucenic Dimitrie).
Începând cu a doua jumătate a secolului al XVII-lea, pe fondul aglomerării Văii orașului, dar și al instabilității vieții în zona portului, mereu vulnerabilă în fața agresiunilor și distrugerilor provocate de armatele străine (tătărești, turcești, rusești) ori de răzmerițele localnicilor, iscate din tensiunile inter-etnice, o bună parte a populației evreiești a început să se mute în partea de deal a Galaților, în zona ce avea să devină Târgul Nou. Această migrație internă a fost acceptată oficial în timpul domnitorului Mihail Sturdza, care în anul 1836 le-a permis evreilor – numai celor înstăriți, ori care aveau profesii profitabile pentru restul comunității – să își stabilească o nouă vatră în „partea nouă” a orașului. Aici, ei s-au așezat compact pe străzile Cojocarilor (ulterior Principesa Maria, astăzi Mineralelor), Israelită (Războieni), Serii (astăzi numită, cu grafie greșită, Serei), Movilei, Tecuci, Română, Poșta Veche și Traian. În această zonă, la intersecția străzii Tecuci cu Libertății, evreii ar fi înființat, în jurul anului 1774, un nou cimitir, în imediata apropiere a unui cimitir protestant. Și acesta ar fi fost folosit timp de câteva zeci de ani, exprimându-se însă multe sensibilități în vecinătatea și interacțiunea celor 2 rituri.
La începutul secolului la XIX-lea (chiar în jurul anului 1801), un al patrulea cimitir evreiesc s-a înființat în zona de apropiere a străzilor Tecuci și Cojocarilor. El s-a aflat pe terenul din spatele Spitalului Israelit, astăzi Maternitatea de pe strada dr. Nicolae Alexandrescu (v. secțiunea dedicată). Locul a fost desacralizat în timpul Holocaustului, dar câteva pietre sepulcrale, datând din primele decenii ale secolului XIX, au supraviețuit. Cea mai veche este din 1805.
Întâmplător, acest an a marcat și momentul de primă organizare a vieții de obște a evreilor din oraș. Comunitatea s-a formulat, la nivel administrativ, prin constituirea Societății Sacra (Frăția de Înmormântare). Aceasta se ocupa de diverse aspecte ale vieții publice, dar mai ales de îngrijirea celor trebuincioase respectării strictelor ritualuri privind moartea și înhumarea evreilor.
În 1864, după ani de epidemii răspândite virulent în regiune și oraș, autoritățile au început să discute nevoia de interzicere a îngropărilor în curțile lăcașurilor de cult din interiorul așezărilor ori în vecinătatea spațiilor locuite. Anul următor, guvernul a transmis ca edilii locali să nu mai permită înmormântări decât în cimitirele special amenajate în afara limitelor orașelor. În Galați, vechile cimitire ale diferitelor confesiuni trebuiau dezafectate, mormintele exhumate, iar rămășițele mutate în cavouri pregătite în cimitirul central Eternitatea. Acesta avea 6 secții: ortodoxă, catolică, luterană, gregoriană (pentru populația armeană), mahomedană, evreiască (organizată în partea care se afla, la acel moment, în extremitatea din spate a terenului). Pentru a nu-și dezgropa înaintașii și a nu-i depune într-un spațiu creștin de înhumare, acțiuni pe care religia nu le-o permite, evreii din Galați au insistat și primit permisiunea unei soluții de compromis, aceea ca pietrele tombale din cimitirul aflat pe strada Cojocarilor să fie așezate la sol, iar peste ele să fie bătătorite straturi groase de var și pământ, pentru igienizare.
Un timp după aceasta, comunitatea evreiască a rămas fără un spațiu propriu de îngropăciune și a fost nevoită să folosească locurile oferite de autorități în Eternitatea. Problema fiind considerată una deosebit de importantă, în anul 1867 ea a reușit să cumpere un teren, aparținând satului Costi. În anul 1926 el a fost mărit, prin alipirea unei porțiuni aferente moșiei Filești–Calica.
În acest nou spațiu, cimitirul evreiesc al Galaților a dăinuit până astăzi. Numărul persoanelor pe care el le-a primit la capătul ultimului lor drum nu este cunoscut în întregime, deoarece registrele de înhumare nu au început să fie compuse decât din anul 1900.
În interior, cimitirul păstrează o capelă și monumente dedicate memoriei evreilor din Galați. Unul a fost ridicat pentru cei 128 de evrei care au murit pentru patrie în Primul Război Mondial, iar alte două în amintirea victimelor Holocaustului, atât umane cât și materiale (Sulurile Sfinte ale Comunității).
Surse bibliografice:
- Monografia comunității israelite din Galați, din cele mai vechi timpuri până în prezent, Galați, Tipo-Litografia Moldova, 1906
- Arthur Viorel Tuluș, Aspecte din viața comunităților evreiești din jurul Gurilor Dunării (până în 1938). Mituri istoriografice, percepții contemporane și realități istorice, Ed. Istros a Muzeului Brăilei, 2016
- Lucian Zeev Herșcovici, Violeta Ionescu, O istorie a evreilor din Galați. File de cronică de la începuturi până la marea emigrare, vol. 1, Ed. Hasefer, București, 2018
- Avram Vacs, „A short presentation about Galatz Jewish Community”, platforma JewishGen, kehilalinks.jewishgen.org/galati
