LICEUL ISRAELIT (Fundătura Școlii nr. 3)

Articol documentar susținut de

Structurile de învățământ proprii Comunității evreiești din orașul Galați au început să se formeze relativ târziu, în anul 1859, o dată cu deschiderea primei sale școli primare moderne. Organizată sub supravegherea autorităților ministeriale, aceasta urmărea programele învățământului de stat, adăugând în curriculum discipline specifice identității etno-culturale, precum studiul limbii ebraice și al religiei mozaice. 

În următoarele decenii, mai multe astfel de școli primare s-au deschis și închis succesiv, funcționând cu intermitențe, existând în paralel stabilimente concentrate pe educația religioasă tradițională (de tip heidere ori Talmud Tora) și unele interesate de modernizare. Toate erau întreținute din fondurile private ale Comunității: donații, colecte, fonduri strânse din gabelă (taxa colectată pe carnea cușer) ș.a. 

Istoria instituțională a viitorului Liceu Israelit a pornit de la înființarea, în toamna anului 1898, a unei școli secundare comerciale. Rostul ei a fost acela de a primi elevii evrei pentru care nu mai rămâneau locuri în școlile românești ori care nu își puteau permite plata taxelor școlare ridicate.

Primul local al acestei școli secundare s-a aflat pe strada Cuza Vodă, închiriat în casele Foca, acolo unde își desfășurau deja activitatea Școala primară de băieți nr. 2 (înființată în 1894, cu primul sediu în str. Speranței, ulterior colonel Boyle) și Epitropia Comunității. 

Primii ani de activitate a școlii comerciale deschise de comunitatea israelită au fost anevoioși. În 1899-1901, economia agrară a statului român a fost puternic afectată de o criză majoră, cauzată de recoltele slabe obținute în urma unei secete, care a destabilizat profund ritmul și resursele financiare ale populației. În căutarea unor condiții care să le ofere șanse de a-și întreține familiile și gospodăriile, multe familii de evrei au emigrat în alte regiuni sau în țări străine, determinând scăderea bruscă a numărului de copii care puteau fi înscriși la cursuri. Aceasta în condițiile în care instituția avea deja probleme în a-și asigura populația școlară completă, având în vedere reticența multor părinți față de necesitatea educației secundare în genere (atitudine întâlnită în orice comunitate etnică a vremii). 

Reușind să reziste, școala a dat primii absolvenți ai cursului comercial complet în anul 1905. Seriozitatea cu care era organizată activitatea de instruire și educare a copiilor i-a hrănit renumele, iar numărul elevilor înscriși a crescut. Încă din 1904, Comunitatea a primit oferte de creditare din partea asociațiilor din diasporă, care susțineau proiectele de construire a localurilor de școală. Alte donații au venit dinspre meseriași și comercianți locali, înstăriți, ale căror nume au fost apoi înscrise în litere aurite pe tabele de marmură albă, așezate pe holul de intrare a cadrelor didactice.

Având aceste resurse la dispoziție, școala secundară a comunității israelite și-a deschis local nou în anul 1910, în Fundătura Mavromol (astăzi Fundătura/Aleea Școlii). În aripa stângă a imobilului a fost instalată școala comercială (devenită gimnaziu încă din 1904, pe fondul schimbărilor legislative), iar în aripa dreaptă Școala primară nr. 2 de băieți. În această clădire a fost mutat și sediul administrativ al Comunității. 

În timpul Primului Război Mondial, activitatea de drept a fost întreruptă, localul fiind folosit drept spital pentru răniți. Cursurile au fost reluate în 1918. 

În anul 1919 instituția a devenit liceu (prin comparație, cel mai vechi liceu românesc din Galați – „Vasile Alecsandri” – avea acest statut încă din anul 1887), predându-se toate materiile cerute în mod obligatoriu de către stat, plus limba ebraică și istoria poporului evreu. 

La începutul anului școlar 1921-1922 școala a fost etatizată, însemnând că, la finalizarea cursurilor, elevilor le-au putut fi eliberate certificate de absolvire fără trecerea unor examene suplimentare. În același an, localul a fost parțial distrus de un incendiu, stârnit în baia rituală din curtea școlii. 

Liceul a avut curs complet de 8 clase, pentru prima dată de la înființare, în anul școlar 1926-1927. În aceeași perioadă, autoritățile de stat au permis ca instituția să aibă drept de publicitate (diplomele emise pentru absolvire deveneau astfel recunoscute de instituțiile publice), statut definitivat în anul 1928. Dificultățile financiare au fost cele care au determinat amânarea aplicării acestui drept, până în momentul în care școala a reușit să acceseze suficiente resurse pentru a-și extinde localul și numărul de clase. Planul Comunității a fost acela de a ridica o aripă nouă, care să cuprindă 4 săli și atenanse. Unul dintre cei mai mari susținători morali și financiari ai acestui obiectiv a fost industriașul Max Auschnitt. 

În anul 1930, școala a trecut sub tutela autorităților de stat, dar a continuat să fie administrată de un comitet ales de Comunitate. 

Afectată de marele cutremur al anului 1940, clădirea sa a avut de îndurat și perioada războiului al doilea mondial, în care a fost utilizată intermitent drept spital militar și spațiu pentru internarea evreilor. Până la eliberarea ei, activitatea școlară a fost mutată într-un imobil, fostă spălătorie, din strada Labirint nr. 6, pusă la dispoziție de o familie din cadrul Comunității. Aici, cursurile pentru fete se desfășurau dimineața, iar cele pentru băieți seara, după ce aceștia se întorceau de la munca obligatorie instituită de autoritățile de stat. În anii 1940-1944 o mare parte din personalul didactic al liceelor evreiești (unul de fete și unul de băieți, funcționând în același spațiu) a fost format din profesori concediați pe motive rasiale de la școlile de stat sau din alți intelectuali (avocați, medici, ingineri) care își pierduseră locurile de muncă în aceleași circumstanțe social-politice nefericite. 

Liceul a fost redat Comunității evreiești abia în anul școlar 1944-1945, apoi a fost naționalizat în 1948. În incinta sa au continuat să își desfășoare activitatea unități de învățământ: mai întâi Liceul nr. 3, apoi (din 1959) clasele superioare ale școlii teoretice care mai purta rămășițele instituționale ale vechii Școli Comerciale a orașului (distinctă de școala comercială evreiască, v. secțiunea dedicată).

Surse bibliografice:

• Monografia comunității israelite din Galați, din cele mai vechi timpuri până în prezent, Galați, Tipo-Litografia Moldova, 1906
• Comunitatea Israelită din Galați, Dare de seamă și situațiile școalelor primare de băieți și a liceului comunității israelite, Tipografia Comercială A. D. Fichmann, Galați, 1927
• Valentin Bodea, Monumente istorice și personalități din orașul Galați, Ed. Sinteze, Galați, 2015
• Lucian Zeev Herșcovici, Violeta Ionescu, O istorie a evreilor din Galați. File de cronică de la începuturi până la marea emigrare, vol. 1, Ed. Hasefer, București, 2018
• Violeta Ionescu, Lucian Zeev Herșcovici, „Învățământ și educație în comunitatea evreilor din Galați”, în Studii și articole, Ed. Axis Libri, Galați, 2019