SPITALUL ISRAELIT (str. Nicolae Alexandrescu nr. 99)

Articol documentar susținut de

Pe măsură ce a crescut în dimensiuni, comunitatea evreiască din Galați a calculat necesitatea de a-și asigura instituții și servicii care să îi acopere din interior nevoile fundamentale ale traiului, printre acestea numărându-se accesul la îngrijiri medico-sanitare. De altfel, în secolul al XIX-lea, nevoia de deschidere a unor asemenea unități publice apăruse și printre preocupările autorităților, pe fondul răspândirii tot mai apăsătoare a molimelor contagioase și al imposibilității populației de rând, sărace, de a se îngriji singură, cu doctori particulari plătiți la domiciliu. 

În aceste condiții, evreii din Galați și-au fondat în anul 1834 o Casă de sănătate – Hecdoș. Ea s-a aflat în Târgul Nou, pe strada Războieni, pe atunci numită Israelită. Mai târziu, pe locul ei, comunitatea mozaică a deschis un azil de bătrâni.

În 1845, Hecdoș-ul a devenit neîncăpător pentru numărul și nevoile pacienților. S-a arătat necesară extinderea spațiului și transformarea lui într-un spital, dar Comunitatea nu a putut acoperi povara financiară. Liderii ei s-au adresat atunci Domniei, care în anul următor a acceptat ca 1‰ din valoarea bunurilor importate și exportate de comercianții evrei să fie reținute pentru nevoile spitalului lor. În 1846 evreii au cumpărat un teren pe strada Cojocarilor, în apropierea locului în care funcționa la acea vreme cimitirul Comunității. Spitalul a fost deschis în 1848 și, în contextul unei epidemii de holeră, s-a dovedit folositor de la început. 

În următoarele decenii, din pricina dificultăților de asigurare constantă a resurselor trebuincioase, funcționarea spitalului a fost intermitentă. Întreținut în mare parte din fondurile Comunității, cu sprijin puțin din partea autorităților de stat, el s-a menținut cu greu, o oarece stabilizare obținându-se la mijlocul anilor 1880. Între timp, Comunitatea a avut mai multe încercări de organizare a unor asociații administrative și de caritate, prin cotizațiile și colectele cărora să se asigure fonduri pentru unitatea de sănătate. 

În 1889, printr-o sforțare financiară, spitalul a fost renovat. Totuși, până în 1898 spațiul său a ajuns să nu mai ofere condiții bune de desfășurare a actelor medicale. Unul dintre principalele motive ale acestei situații era încărcătura mare de pacienți, unitatea primind spre îngrijire persoane de orice confesiune (consultații, internări, oferire de medicamente). Pentru câțiva ani, în incinta sa au funcționat și o Cantină și un Dormitor, care asigurau hrană și adăpost gratuit nevoiașilor de orice religie.

La nivelul anilor 1890, Spitalul Israelit era una din cele 5 unități medico-sanitare ale Galaților, alături de Spitalul Spiridoniei, Spitalul Militar, Spitalul „Elisabeta Doamna” și Spitalul Comunal (în 1895, ultimele 2 s-au unit). El ținea 24 de paturi, spre comparație cu cele 40, 60, 50, respectiv 55 de paturi ale celorlalte unități.  

Încă din 1846, Comunitatea avea în proprietate un teren, cumpărat de la municipalitate, aflat între străzile Cojocarilor și Israelită (Războieni), pe care a gândit construcția unui nou spital, mai încăpător și mai modern. Lucrările au început în 1901, iar inaugurarea clădirii s-a făcut în 1903. Numărul de paturi a variat între 22 și 24, în anul 1905 deja dublându-se.

În 1906, noul stabiliment a fost vizitat și apreciat de principii moștenitori Ferdinand și Maria, aflați în turneu de celebrare a celor 40 de ani de domnie ai regelui Carol I. 

Vizita din anul 1906 a fost modul prin care Casa Regală și-a prezentat omagiile unei întregi serii de evenimente rezonante pentru orașul Galați și județul Covurlui: așezarea pietrei de temelie a Catedralei ortodoxe episcopale, inaugurarea Palatului Administrativ, serbarea a 50 de ani de la înființarea Regimentului I Roșiori și a Comisiei Europene a Dunării.

În anul 1907, Spitalul Israelit a fost vizitat și de doctorul Ion Cantacuzino care, notând în registrul oaspeților, s-a arătat „încântat de modul totdeodată practic, înțelept și cu totul modern cum s-a construit”.

Medicul Ion Cantacuzino (1863-1934) a fost fondatorul școlii românești de imunologie și patologie experimentală. Instruit în Franța încă din timpul studiilor liceale, a urmat la Paris cursuri din trei domenii: filozofie, științe naturale și medicină, în cel din urmă obținându-și titlul de doctor. Și-a început parcursul profesional la Paris, la Institutul Pasteur, unde a fost asistentul biologului rus Ilia Mecinikov, laureat al premiului Nobel. În țară, a fost profesor de medicină experimentală la Facultatea de Medicină din București (1901-1934), director general al Serviciului Sanitar al României (1907-1910), fondator și director al Institutului de Seruri și Vaccinuri din București, Ministru al Sănătății (1931-1932), membru titular al Academiei Române. A înființat primele laboratoare regionale de bacteriologie și igienă din România. A pus bazele legislative și metodologice ale unui sistem public de sănătate modern, occidental, profesionalizat. 

În anul 1913, în timpul campaniei întreprinse de armata română în cel de-al doilea război balcanic, Spitalul Israelit a pus la dispoziția statului paturi și materialele necesare îngrijirii răniților care i-ar fi fost trimiși. Cum intervenția românească în Bulgaria a însemnat mai puțin de 100 de victime directe (mii de soldați fiind în schimb afectați de holeră), spitalul și-a continuat activitatea normală. În schimb, el a fost folosit pentru răniții din Primul Război Mondial, revenind în uzul comunității civile abia în 1918. 

În anul 1925, în Spitalul Israelit a fost deschis un pavilion pentru boli contagioase. 

La mijlocul anilor 1920 unitatea funcționa cu 8 medici, față de unul singur angajat la înființare. Instituția a ieșit de sub tutela Comunității israelite în 1926, căpătând administrație de sine stătătoare, întreținându-se din venituri proprii, donații curente ori testamentare de bani și bunuri. 

La sfârșitul anilor 1920 s-a adăugat o secție de Radiologie. Consultațiile gratuite, mii în fiecare an, erau oferite într-un pavilion separat. Spitalul se dezvoltase deja într-una din cele mai mari unități medico-sanitare ale Moldovei, având secții de Interne, Chirurgie, Obstetrică-Ginecologie, ORL și Pediatrie. 

Instituția a fost naționalizată în 1948 și transformată în Maternitatea orașului.

Surse bibliografice:

• Monografia comunității israelite din Galați, din cele mai vechi timpuri până în prezent, Galați, Tipo-Litografia Moldova, 1906
• Arthur Viorel Tuluș, Aspecte din viața comunităților evreiești din jurul Gurilor Dunării (până în 1938). Mituri istoriografice, percepții contemporane și realități istorice, Ed. Istros a Muzeului Brăilei, 2016
• Lucian Zeev Herșcovici, Violeta Ionescu, O istorie a evreilor din Galați. File de cronică de la începuturi până la marea emigrare, vol. 1, Ed. Hasefer, București, 2018
• Paul Păltănea, „Contribuţii la istoria spitalelor din Galaţi până la 1918”, în Danubius, nr. 1/2008
• Avram Vacs, „A short presentation about Galatz Jewish Community”, pe platforma JewishGen, kehilalinks.jewishgen.org/galati
• Alexandru Balaci, „Ion Cantacuzino, fondatorul școlii românești de imunologie și patologie experimentală”, pe platforma Radio România,  rador.ro