Articol documentar susținut de
Cu o prezență discretă în materialele documentare actuale, dar binecunoscută în registrul epocii, familia Doiciu a fost parte a burgheziei care, la finele secolului XIX – prima jumătate a secolului XX, a construit bazele sociale și politico-economice ale Galaților. Locul ei simbolic în rândul celor mai bine formate elite locale este mărturisit astăzi de imobilele care i-au servit drept reședințe particulare, așezate central pe „artera” orașului, Strada Domnească, în vecinătăți stimabile și onorante.
O locuință a familiei Doiciu se află în alăturarea Catedralei Ortodoxe, precedându-i construcția. Ea nu a fost ridicată, ci cumpărată de familie, aparținând inițial unui anume Gherasim Cordali (care apare ca proprietar în anul 1908, în scriptele recensământului populației), despre identitatea căruia nu există încă date grăitoare. Pare-se că ascendența sa este întrucâtva retrasabilă, într-o conjunctură mai mult decât respectabilă, prin posibila legătură cu Dimitrie Cordali, unul dintre proprietarii gălățeni ale căror case au fost tocmite, în 1856, pentru găzduirea primilor delegați ai proaspăt-înființatei Comisii Europene a Dunării, organismul internațional imaginat de Marile Puteri europene pentru reglarea și supravegherea circulației pe fluviu. Într-o comunitate aflată abia în cristalizarea unor componențe elitare stabile, în care „fruntașii” erau puțin numeroși și reușeau de regulă să își asigure oarece continuitate materială și familială, există motive valide să gândim că între cele două personaje exista rudenie. Totuși, ea rămâne încă să fie demonstrată.
Lângă Catedrală În prima jumătate a anilor 1930, casa în cauză apare în diverse documente administrative ca aparținând lui Alexandru Doiciu. Nu se cunoaște încă de ce, când și cum s-ar fi făcut transferul de proprietate, dar istoricii locali calculează posibilitatea ca Doiciu să fie cumpărat casa de la Gherasim Cordali cândva între anii 1911 și 1929.
În acea perioadă, Alexandru Doiciu și fratele său, Anton, primul avocat, cel de-al doilea industriaș, ambii moșieri și oameni de afaceri, erau două dintre cei mai înstărite și mai cunoscute figuri ale elite gălățene. Cei doi – „unul normal, celălalt obez”, după cum ne rămân descriși în memoriile semenilor lor – aveau o avere considerabilă, pământ mult și păduri în județ (moșiile Frumușița și Cuca), iar în oraș afaceri proprii sau investiții în fabricile navale, metalurgice, de industrie ușoară (frânghii) sau de lemn, din port și Vale. Familia avea case și afaceri prospere și în alte orașe ale țării, în Iași, Brăila și Constanța, București și Sinaia. Dacă prima direcție venea din aceeași înclinare înspre valorificarea afacerilor portuare, cea de-a doua era marca vizibilă a statutului monden, a apartenenței la o protipendadă națională, care își avea „scaunele” în centrele administrative și sociale ale țării.
Născut în 1877, Alexandru Doiciu a fost avocat. Teza sa pentru licențiere în Drept, susținută la București în anul 1901, a tratat problema statutului juridic al străinilor din România acelor timpuri și se păstrează astăzi în arhivele Bibliotecii Județene „V. A. Urechia” din Galați. În același an, Alexandru a fost admis în Baroul județului Covurlui, iar în 1905 a fost acceptat drept avocat al statului, adică apărător al intereselor și instituțiilor acestuia. Ca mare proprietar, el a exersat doctrina conservatoare, fiind și candidat la alegerile parlamentare din 1922, cu susținerea colegiului camerelor industriale și al camerelor agricole.
Casa pe care Alexandru Doiciu a deținut-o în vecinătatea Catedralei Ortodoxe a luat formă în 3 etape de construcție, cu 3 corpuri de clădire ridicate în momente diferite. Primul corp exista în preajma anului 1885, iar celelalte 2 au fost edificate în perioada interbelică. Proprietatea reședinței era vastă și cuprindea terenul pe care se desfășoară astăzi complexul Poliției Municipiului Galați. Alexandru Doiciu vinde acest teren, în anul 1923, familiei inginerului Ioan Macoi / Maconi. La acea vreme, spațiul curții lui Alexandru se învecina cu cel al fratelui său, Anton, care îl încadra pe laturile de sud, sud-vest şi vest, la nord aflându-se terenul Catedralei. Casa a fost afectată de marele cutremur din 1940, la fel cum va fi și de cele din anii 1977, 1986 și 1990. Arhitectura ei a fost modificată în perioada comunistă, când a fost confiscată de noile autorități. (Alexandru a încetat din viață în anul 1943, așadar a fost scutit de violența morală și fizică prin care regimul a deposedat elita de poziția sa socială.) Clădirea a continuat să fie folosită ca reședință, apoi dată în uzul unor administrații diverse, precum cea a Inspecției Energiei. O ipoteză care circulă printre istoricii, pasionații de istorie, dar și mediul civil al orașului vorbește despre utilizarea clădirii ca spațiu de anchetă al Miliției și Securității, în anii de instalare a regimului și de maximă represiune social-politică. De altfel, în imediata vecinătate a casei se aflau, la acea vreme, și alte sedii ale Ministerului de Interne. În anii 1970 s-a construit pentru Miliția statului un sediu nou pe strada Brăilei, în vecinătatea Școlii Normale „Costache Negri”, iar fosta casă a lui Alexandru Doiciu a fost dată în uzul Clubului Sportiv Universitatea. Ea a intrat astfel în patrimoniul Universității „Dunărea de Jos”, în anii 1990 fiind sediul Facultății de Educație Fizică și Sport, iar la începutul anilor 2000 al Facultății de Arte.
La Parfumul Teilor O altă casă Doiciu, proprietate a fratelui mai mare a lui Alexandru, Anton (născut în 1867), a scoborât pe linia capului familiei, Ilie Doiciu. Născut la 1835 și dispărut în 1894, el a fost, la vremea sa, un fruntaș al vieții publice gălățene.
Ilie Doiciu a fondat, în 1881, Liga progresului naţional, grupare liberală cu scopul de a „reforma educaţiunea vieţii politice”, împreună cu grecul George / Gheorghe Cavallioti (1852-1914), avocat și om politic, consilier comunal și primar al Galațiului (1884-1885), senator în Parlamentul României (1895, 1901).
În anii 1880 Ilie Doiciu a cumpărat 2 locuri de casă care, după moartea sa, le-au revenit celor 2 băieți. În același an, în documentele municipalității Anton apărea cu o casă deja construită, lângă cea a părintelui său. Mare proprietar și industriaș (deținând o fabrică de mobilă cu magazin de desfacere pe strada Tecuci, care rezistă și astăzi), numele lui a rămas legat de unul dintre cele mai nefericite episoade ale istoriei României moderne. La Galați, mișcarea țărănească din anul 1907, înăbușită sângeros de autoritățile vremii, a fost stârnită de nemulțumirile locuitorilor mahalalelor Lozoveni şi Vadul Ungurului, care munceau în arendă pe pământurile lui Anton Doiciu. În jurul acestor case – aflate tot pe strada Domnească, dar mai la depărtare de cea a lui Alexandru, în direcția de mers către Dunăre – se adună însă și episoade mai luminoase ale istoriei locale. După cum aflăm din gazetele vremii, în prima jumătate a anilor 1890, la „casele [doamnei Ilie] Doiciu” era găzduit regele Carol I, atunci când tranzita ori vizita orașul. Cu câțiva ani mai înainte, pe când era încă principe domnitor, Carol oprise de mai multe ori la reședința unui alt mare industriaș, grecul Epaminonda Lambrinidi. În anii 1893-95, din pricina unor probleme juridice, proprietatea acestuia nu mai putea fi însă folosită pentru protocolul regal.
Casa și întreaga avere a lui Anton, dispărut în 1918, i-au rămas fiicei sale, Pulcheria. Deoarece fata era minoră la momentul moștenirii (avea 13 ani, fiind născută în 1905), proprietatea a fost îngrijită de mama sa și de unchiul Alexandru. În 1931 Pulcheria (alintată Chérica) s-a căsătorit cu principele Dimitrie Grigore Sturdza și a părăsit definitiv Galațiul, dezvoltând afacerile tatălui său din București și Constanța. A păstrat casa lui Anton, dar aceasta i-a fost confiscată în anul 1950. Noile autorități au folosit-o pentru Tribunalul Raional, Inspectoratul Școlar, și Consiliul Județean al Pionierilor.
Din vechea avere a lui Anton Doiciu, îngrijită în perioada interbelică de Pulcheria, a renăscut astăzi o proprietate emblematică a Constanței – vechiul Hotel Călugărul, redenumit Hotel Chérica. Imobilul a fost recâștigat în instanță de către moștenitorii familiei, iar nepotul cuplului Pulcheria Doiciu-Dimitrie Grigore Sturdza, prințul Șerban Dimitrie Sturdza, a îngrijit-o și repus-o în circuitul social.
Ceea ce s-ar fi întâmplat cu averea lui Anton Doiciu după dispariția sa a fost povestit spumos, dar incorect, de coborâtorii timpurilor trecute. În amintirile sale, Crișan Mușețeanu (nepotul avocatului, omului politic, primarului gălățean Emil Codreanu), pe atunci la debutul adolescenței, relatează că Pulcheria s-ar fi căsătorit cu unul dintre bărbații mondeni ai orașului, vânător de avere, care se pripășise pe lângă familie după ce o curtase în prealabil pe mama fetei, văduva încă frumoasă și zveltă a lui Anton Doiciu.
Alte chipuri din familia Doiciu
Familii precum cea coborâtă din Ilie Doiciu erau descendente ale vechii boierimi pământene (cea mică, locală, responsabilă de îngrijirea administrației și a treburilor obștești) ori ale dregătorilor ridicați pe scara socială datorită modului în care au știut să valorifice modernizările politice și economice ale secolului XIX. Ele aveau ramificații în oraș și județ, adevărate linii genealogice, cu înrudiri complexe și membri numeroși, ale căror evoluții erau înregistrate mai cu seamă pe linie masculină. Poveștile întregi ale acestor familii rămân încă nedescoperite, multe figuri și legături rămân în ceață. În orașul Galați mai întâlnim personaje care au purtat numele Doiciu și despre care, sprijinindu-ne pe cronologii și frânturi biografice, putem gândi posibile relații de rudenie cu cei despre care deja am povestit:
Ioan Doiciu, rentier, absolvent al Liceului „Vasile Alecsandri” din Galați (promoția 1887), licențiat în Drept la Universitatea din București în anul 1894.
Panaite Doiciu, licențiat tot în Drept, tot la București, în anul 1903.
Evantia Doiciu, a cărei cununie cu un anume Mavrodin din Râmnicu Sărat a fost unul dintre evenimentele mondene ale începutului de an 1893. Cumnatul miresei era Virgil Poenaru, la acel moment primarul orașului, care a oficiat căsătoria și a oferit și balul în onoarea mirilor. Slujba religioasă, desfășurată la biserica Sf. Nicolae (pe atunci încă folosită drept catedrală), s-a făcut „în asistența numeroaselor rude ale mirilor și a tot ce Galații are mai ales ca condiție socială”, dar și multe familii din București, Brăila și Râmnicu-Sărat.
Nicu și Felicia Doiciu, care în 1910, respectiv 1932 apar în documente ca proprietari ai casei rezidențiale ce există și astăzi la intersecția străzilor Domnească și Melchisedec Ștefănescu (al doilea lot de la colțul străzii, pe latura Căii Domnești, primul lot fiind viran).
Surse bibliografice
- Covurluiul, 1893, diverse ediții
- Alexandru Nicolescu, Primii 60 ani de activitate ai liceului „V. Alecsandri” din Galaţi: Memoriu întocmit după acte oficiale şi cunoştinţe personale, Tipografia Lumina, Galați, 1928
- P. Ghiăcioiu, Anuarul Baroului. 1905, Stabilimentul industrial de arte grafice Ralian și Ignat Samitca, Craiova
- Crișan V. Mușețeanu, Opere alese I. Lumea copilăriei mele, Editura Muzeului de Istorie Galați, 2013
- Valentin Bodea, „Viaţa politică în oraşul Galaţi de la Marea Unire şi până la deplina instaurare a regimului comunist”, în Danubius, nr. 28 (2020)
- Marius Mitrof, „Scurte referinţe istorice ale imobilului din Galaţi, str. Domnească, nr. 102”, în Danubius, nr. 1/2016
- Biblioteca „V. A. Urechia” din Galați, Serviciul Referințe, bvau.ro
