Articol documentar susținut de
Familia Fernic a dat unele dintre cele mai reputate personalități ale orașului Galați și ale României anilor 1890 – 1930, figuri strălucite, inovative, întreprinzătoare, care au revoluționat și au construit temeinic bazele domeniilor în care și-au ales profesiile sau pasiunile, și care au oferit astfel contribuții neprețuite la dezvoltarea morală și materială a întregii comunități.
GHEORGHE FERNIC, inginer (1860, Galați – 1942/43, Valea Călugărească)
Gheorghe Fernic a fost unul dintre cei mai mari ingineri navali români și părintele șantierelor navale contemporane ale Galaților.
El a fost fiul Rucsandrei și al mecanicului Scarlat Fernic. Nu se cunosc multe detalii despre situația și averea familiei dar, cumva, Gheorghe a ajuns să studieze la Viena, la Școala de Ingineri Mecanici, unde s-a specializat în prelucrarea metalelor prin turnare şi forjare.
Întors în țară, primul său post a fost la fabrica de zahăr din Sascut (prima de acest fel din România, construită în 1875). A revenit apoi la Galați, unde s-a angajat la moara marelui comerciant grec Epaminonda Lambrinidis, căruia i-a fost șeful atelierelor de construcții metalice din anul 1881 până în 1888, când afacerile acestuia s-au destrămat într-un faliment răsunător. În aceeași perioadă, în paralel, tânărul Fernic a devenit șeful secțiilor Mașini și Turnătorie de la Arsenalul Marinei, și expert al Căpităniei Portului.
În 1893, beneficiind de capitalul a doi investitori francezi, Theodor Guiller (inginer turnător) și Jean Poujollet (contabil), el și-a înființat propria afacere – uzina „de turnătorie în ferărie și în bronz” Gh. Fernic et Compania. Tot în anul 1893 a cumpărat fostele ateliere de construcții și reparații ale lui Lambrinidis, plănuind să le adauge o secție de turnătorie și să înceapă lucrări de reparare a bastimentelor care până atunci fuseseră nevoite să își comande piese de schimb în străinătate sau să se retragă la Constantinopol pentru reparații.
Datorită acestui debut în afaceri, anul 1893 a fost deseori asimilat datei de naștere a șantierului naval gălățean. În fapt, uzina lui Fernic, aflată pe strada Cereș (Ana Ipătescu de astăzi) cc strada Moruzzi, a pornit mai întâi cu producția unei game foarte variate de ansamble și componente (pentru mașini agricole, utilaje industriale, mijloace de transport).
Șantierul de construcții fluviale, precursorul Șantierelor navale, va începe să se dezvolte în 1897, după ce compania lui Fernic a obținut de la primăria orașului un teren suplimentar, pe malul Dunării, cuprins între Arsenalul Marinei și Uzina de Gaz Aerian. Aceasta s-a întâmplat după ce Fernic a protestat faptul că autoritățile intenționau să înființeze la Galați prima unitate modernă de industrie navală de stat, separată de Arsenalul Marinei, pentru reparațiile vaselor comerciale de construcție metalică. Argumentând că această acțiune ar lovi ireparabil în interesele propriei companii, Fernic a reușit să profite de legea pentru protejarea şi încurajarea industriei naţionale (1887) și a obținut nu numai terenul necesar extinderii activităților sale, ci și chiria avantajoasă a unui doc plutitor din lemn, proprietatea statului, destinat ridicării navelor pentru executarea reparațiilor mai complexe.
În anul 1908 uzina Fernic a ajuns să aibă 6 secții diferite (turnătorie, forjă, strungărie, cazangerie, mecanică, lemnărie) și circa 400 de angajați, din care 2/3 români. Capace de canalizare turnate aici, inscripționate cu o ancoră și numele uzinei, încă se mai găsesc în Galați, deși foarte puține la număr și discrete privirii.
În anul 1911 compania a devenit Societate pe acțiuni și a fuzionat cu o alta, italiană. În 1916, în contextul războiului, aceasta s-a retras, iar acțiunile sale au fost cumpărate de un grup de societăți românești. Numele afacerii s-a schimbat în Șantierele Române de la Dunăre, lucrând cu 5 secții – șantierul propriu-zis, turnătoria de pe strada Cereș, un atelier pentru reparații de locomotive și vagoane CFR lângă lacul Brateș, și câte un șantier pentru reparații de vagoane CFR în gările Barboși și Tulucești.
Tot în anul 1916, când armatele germane se apropiau de Brăila, Șantierele Române de la Dunăre au fost evacuate. Conducerea și muncitorii, împreună cu familiile lor și cât de mult s-a putut lua din patrimoniul mobil au fost trimise la Odessa. O parte din materiale au fost trimise la Iași, de unde au aprovizionat stabilimentele militare și industriale care lucrau în folosul armatei române. La Galați, o parte din instalațiile fixe ale șantierului au fost distruse, iar clădirile abandonate au fost folosite ca adăpost de trupele rusești. Activitatea s-a reîntors, parțial, doar după semnarea armistițiului.
Istoric, șantierele de la Galați au avut cea mai mare pondere în construcțiile navale de la Dunărea de Jos. La stabilimentele lui Gheorghe Fernic, primele activități de construcție navală au fost reparațiile, iar primele nave propriu-zis construite au fost un bac transbordor (1912) și o serie de șlepuri „tip Fernic”. Visul lui Fernic, acela de a construi un pasager modern, cu elice, s-a materializat după ce acesta a reușit să obțină, în 1912, o comandă de la statul român. Este vorba de Principele Mircea, cea mai rapidă navă românească a timpurilor sale. Vasul a intrat în serviciul Navigației Fluviale Române în 1914.
Până în anul 1927 Gheorghe Fernic s-a retras complet din coordonarea companiei, ajungând să nu mai dețină decât un procent simbolic de 0,1% din acțiuni. De-a lungul anilor, Societatea și-a schimbat în mod repetat acționarii și denumirile. A devenit Șantierul Naval Galați în 1938, după ce a fuzionat cu Societatea Astra Vagoane. Tot atunci, producția i-a fost reorganizată în serviciul necesităților de război, în 1940 devenind întreprindere militarizată. După război și schimbarea de regim, ea a fost redenumită Sovromtransport și a intrat sub o cu totul altă paradigmă.
Pe măsura autorității sale profesionale și sociale, Gheorghe Fernic a fost unul dintre stâlpii comunității gălățene de la finele sec. XIX și din prima jumătate a sec. XX.
El a făcut primii pași fermi în spațiul public în jurul perioadei de final al activității în uzina industriașului Lambrinidi, atunci când expertiza i-a fost recunoscută și de alte instituții importante din același domeniu. În acei ani a început să se intereseze și de politică, candidând și câștigând un loc de senator de partea liberalilor. A fost membru de Consiliu ministerial (Consiliul Superior de pe lângă Ministerul Comerțului și Industriei), iar în Galați – președintele Camerei de Comerț și Industrie. Din întreaga sa calitate profesională s-a înrâurit natural inițiativa de a fi susținătorul învățământului de specialitate din oraș. Fernic a ocupat de mai multe ori funcția de director al Școlii de Arte și Meserii (1889, 1891-1893, 1899-1900) și a fost constructorul localului ei de pe strada Traian.
În viața privată, Gheorghe Fernic s-a căsătorit în 1887 cu gălățeanca Elena Păun (în unele surse, Julieta). Un prim copil, o fetiță, le-a murit în primul an de viață. Au avut apoi un fiu, George, renumitul aviator.
Prima reședință a familiei a fost probabil pe strada Mihai Eminescu (atunci numită str. Bulgară), la nr. 7, deoarece casa apare pe numele lui Gheorghe în recensămintele făcute persoanelor și proprietăților în anii 1908 și 1910. Cea de-a doua locuință, reprezentativă pentru statutul economic și social construit de Gheorghe Fernic de-a lungul carierei sale, a fost cea de la intersecția străzilor Iancu Fotea și gen. Iacob Lahovary. Impunătoare și elegantă, un reper pentru societatea locală, care o privea în vremurile acelea ca pe un adevărat palat, ea a fost martora unui incident care a zguduit ireparabil familia și a impresionat întregul târg. Surprinsă de tâlhari, ulterior descoperiți a fi fost femeia de casă și soțul ei (un fost sergent de poliție, care fusese revocat din post tocmai pentru un alt delict de furt), Elena Fernic a fost ucisă, iar casa incendiată. Gazetele au vorbit în epocă despre mii de gălățeni care și-au făcut drum în următoarele zile prin fața „Palatului Fernic”, unii dintre ei doar pentru a-și satisface curiozitatea mondenă, alții pentru a-și depune omagiile în fața suferinței familiei. La scurt timp după poveste, Gheorghe Fernic a vândut proprietatea și s-a retras la moșia pe care o avea la Valea Călugărească. A rămas aici până la moarte, în anul 1942 sau 1943.
Casa a fost cumpărată (probabil în 1920) de Vasile Miron, proprietarul unei cunoscute fabrici de cărămidă şi ţiglă, care deținea și alte două imobile în apropiere, inclusiv cinematograful pe care regimul comunist, după ce l-a naționalizat, l-a redenumit Popular.
GEORGE FERNIC, inginer, inventator, pilot (1897/1900, Galați – 1930, Chicago)
George Fernic a fost unul dintre cei mai cunoscuți și mai performanți aviatori români ai sec. XX.
Sursele diferă în privința anului său de naștere. De aceea, nu știm dacă el avea 20 sau doar 17 ani atunci când a zburat pentru prima dată, alături de piloții militari care au apărat Galațiul în timpul Primului Război Mondial. El a obținut atunci permisiunea de a însoți escadrila Grupului 3 Aviaţie în calitate de observator, participând astfel la bombardarea bateriilor dușmane peste Dunăre și la acţiunile de recunoaştere aeriană în sprijinul luptelor de la Mărăşeşti. În acest context a făcut și primele cursuri de specializare, în cadrul Serviciului foto-aerian al Aviaţiei Militare din Iaşi. Pentru merite, în anul 1917 a fost numit locotenent.
După război, planul familiei ar fi fost ca George să studieze ingineria navală și să preia la momentul potrivit șantierele tatălui său. Tânărul a insistat însă asupra aeronauticii. A făcut studii la Politehnica din București (posibil începute chiar dinaintea mobilizării). A fost apoi trimis la Berlin și Paris, unde a reușit în doar 2 ani (1921-1923) să ia diploma de inginer aeronautic și brevetul de pilot. Unele surse menționează că ar fi urmat și cursurile superioare ale Academiei Militare Theresiene din Viena.
Primul român care a studiat la prestigioasa academie înființată în sec. XVIII de împărăteasa Maria Theresa a fost Titu Maiorescu, care a absolvit-o în 1858, la 18 ani, ca şef de promoţie. Clădirea instituției păstrează încă o placă comemorativă cu numele său.
În perioada studenției George Fernic a lucrat pentru compania Deutscher Lloyd Flugzeugewerke [Fabricile de avioane germane Lloyd] din Johannesthal, de lângă aerodromul Versucheustahl, unde se construiseră primele Zeppeline. Când firma a falimentat, tânărul pilot i-a cumpărat utilajele, folosindu-le pentru a realiza prototipul primului său avion, construit după planuri proprii.
În vara anului 1923 Fernic s-a întors în România cu simțul oportunității de a pune bazele unei industrii aeronautice. Știind că aviația militară românească dispunea de foarte puține avioane de luptă, și acelea importate, el le-a cerut autorităților centrale să îi permită deschiderea unei școli de pilotaj și a unei fabrici de avioane, pe care s-o doteze cu utilajele cumpărate în Germania. A fost refuzat.
Sprijinit de tatăl său, George s-a reorientat și a plecat în Statele Unite ale Americii, unde statul și comunitatea economică ofereau cele mai bune șanse antreprenoriatului independent și inovator. Aici s-a angajat la Bellanca Aircraft Corporation și la vestitele Uzine Guggenheim din Washington, unde a proiectat un aeroplan model propriu (1926).
În 1928 a reușit să își înființeze întreprinderea aeronautică Fernic Aircraft Corporation, în Arlington, State Island, lângă New York. Aici a fabricat o serie de avioane concept propriu, majoritatea civile, urmărind să le proiecteze în conformitate cu cerințele din ce în ce mai severe ale companiilor de asigurări. Unul dintre modele – avionul de acrobaţie „Cruisaire” – a atras atenția și felicitările gigantului industriaș Henry Ford.
Cel mai cunoscut a fost însă modelul „Fernic IX”, un monoplan echipat cu 2 motoare Wright-Whirlwind. Testat în tunelele de vânt de la Şcoala de Aeronautică Guggenheim din cadrul Universităţii din New York, apoi și în zbor liber, Fernic IX avea multe elemente originale de construcţie, cel mai important fiind sistemul de aterizare triciclu, care îmbunătăţea vizibilitatea pentru pilot, reducea riscul de prăbușire şi mărea gradul de confort al pasagerilor.
Cu acest avion, George Fernic intenționa să execute un raid tur–retur între New York și București, zbor care nu mai fusese niciodată încercat din pricina limitărilor tehnologice, și care trebuia să îi ofere astfel șansa ideală de a demonstra capacitățile navei sale. Forma neobișnuită a avionului și noutatea sa inginerească, plus cutezanța aproape nesăbuită pe care publicul i-o atribuia tânărului pilot, au fost îndelung comentate în publicațiile americane și românești ale epocii. Faptul i-a priit lui George Fernic deoarece, pentru a-și finanța expediția, el a plănuit o demonstrație publică a modelului F IX și un turneu de zboruri acrobatice pe teritoriul american, pentru care era bine să atragă reclamă.
Un articol din ziarul New York Times nota cum la testarea avionului Fernic IX s-au adunat „peste 100 de aviatori și specialiști, sceptici, îndoindu-se că bizarul monoplan tandem va putea părăsi pământul. Ei s-au arătat însă foarte entuziasmați când Fernic a pornit, evoluând într-un zbor perfect la o înălțime de 500 de metri, timp de aproape o jumătate de oră”. Tot un ziar american, World, nota că Fernic era atât de convins de siguranța aparatului său încât a refuzat să ia parașuta, de obicei nelipsită în zboruri (Istoria aviației române, 1984)
Publicul românesc a avut și el ocazia să se minuneze de agilitatea cu care pilotul își manevra nava atunci când, aflat într-o excursie la Căldărușani, George Fernic a acceptat provocarea de a face o demonstrație și de a ateriza apoi în curtea mănăstirii. Într-o „jumătate de oră de admirație și groază”, lumea adunată a putut urmări atunci „un zbor de mare fantezie, de mare virtuozitate și de mare precizie, în care turlele mănăstirii, clopotnița și nucii seculari formau tot atâtea axe în jurul cărora vira, descriind o dantelărie de traiectorii” (C. Gheorghiu, Fabricile de avioane românești în perioada interbelică)
Succesul și temeritatea lui George Fernic s-au încheiat tragic în anul 1930. La un miting aerian din Chicago, „în fața a 40 000 de oameni și a așilor aviațiunii mondiale: Lindberg, Chamberlin, Byrd, Ford, Bellonte”, avionului „Cruisaire”, pe care îl proiectase special pentru acrobaţie, i-a explodat motorul. Nava, aflată la o înălţime prea mică, s-a prăbușit.
La funeraliile organizate în Statele Unite, aviatorului român i-au dat onorurile aviaţia şi armata americană. Prin grija tatălui său, urna lui George Fernic a fost adusă la Galați, iar cenușa sa împrăștiată deasupra orașului de aviatorul Adamiu.
La un an de la dispariția tânărului pilot, profesorul Grigore Trancu-Iași, el însuși legat cu viața și sufletul de Galați, nota cu tristețe deschisă că „dintr-un munte de flăcău, înalt, voinic, îndrăgostit de adevăr și dreptate, necunoscând ce-i frica, gata să înfrunte orice primejdie, nepăsător de viață și de moarte, ne-a rămas un pumn de cenușe”. Retrospectiv și profetic, tot el a consemnat cum:
„Vlaicu a murit glorios, ducând cu el secretul geniului său. Fernic a murit eroic, lăsând umanității un dar care va imortaliza pentru veșnicie numele lui în paginile istoriei românești” (Grigore Trancu-Iași, „Aviatorul George Gh. Fernic”)
Dispariția lui George Fernic a coincis, paradoxal, cu un moment de cotitură în maniera în care statul și publicul român priveau și apreciau aviația. Cu puțin timp înainte de moartea sa, autoritățile instituiseră Ordinul „Virtutea Aeronautică”. Gheorghe Fernic a trăit cruda mândrie de a primi, în numele fiului său, prima astfel de decorație acordată postum celui care a câștigat-o prin merit. Numele lui George Fernic este înscris pe Monumentul Eroilor Aerului din București.
IONEL FERNIC, compozitor, poet, prozator, traducător, aviator (1901, Târgoviște – 1938, pădurea Negrileasca, munții Bucovinei)
Ionel Fernic a fost fiul inginerului Theodor Fernic, fratele lui Gheorghe Fernic, deci i-a fost nepot acestuia din urmă și văr aviatorului George Fernic.
Pe când Ionel avea 1 an de zile, tatăl său și-a mutat familia la Galați, pentru a i se alătura fratelui său în afacerile de construcții navale și pentru a fi aproape de vechea casă părintească. Absolvent al Școlii de inginerie mecanică din Saxonia, Theodor a devenit partener în conducerea tehnică a Șantierului.
La Galați, Ionel a crescut cu recitalurile duminicale ale Fanfarei Regimentului 11 Siret, pianul din Căsuța cu vie a bunicilor, acordurile de vioară și gramofonul care inundau mereu casele celor doi frați. Muzica i-a devenit una dintre marile pasiuni ale vieții și o carieră pentru care a fost recunoscut și respectat.
A urmat cursurile liceale la Galați, la liceul „Alecsandri”, unde a studiat și muzica cu profesorul Theodor Fuchs. În școală și-a făcut și debutul ca pianist, iar la serbarea de absolvire din anul 1920 a condus orchestra liceului. Aceasta în vremuri în care festivitățile școlilor de prestigiu erau considerate evenimente ale întregului oraș, audiența se prezenta în număr mare, iar rolurile principale trasau deja potențialul strălucit al fiilor și fiicelor celor mai respectabile elite.
Ionel a fost trimis la București, la studii de pian cu Iosif Paschill și la Conservator, pentru cursuri de muzică și artă dramatică. A primit în mod excepțional dreptul de a interpreta pe scena Teatrului Național și s-a alăturat trupelor particulare ale unor mari actori, precum Ion Manolescu. Cea mai dezvoltată parte a carierei sale artistice a fost însă cea de creație. Ionel Fernic a scris versuri și a compus un număr impresionant, de peste 400 de partituri pentru muzică ușoară, cântece în stil popular, aranjamente de folclor. Dimensiunea, varietatea și mai ales calitatea repertoriului său au îndemnat multe voci să îl numească întemeietorul muzicii ușoare românești. În publicistică el și-a rezervat meritul de a fi fost primul traducător din România al catrenelor poetului persan Omar Khayyam.
Cealaltă dragoste a lui Ionel Fernic, împărtășită cu vărul său George, a fost zborul. Ea s-a născut probabil din fascinația imaginii lui Aurel Vlaicu pe Dealul Cotrocenilor, pe când aviatorul executa primul zbor românesc pe un avion concepție proprie (1910).
Ionel Fernic a zburat pentru prima dată în timpul stagiului militar, la Școala de ofițeri de rezervă de la Ploiești și la Regimentul 11 Siret, pe aerodromul din Galați. În anul 1935 el s-a înscris la școala de pilotaj de la Băneasa a marelui aviator Mircea „Bâzu” Cantacuzino, soțul Marthei Bibescu. Timpurile se schimbaseră din anii 1920, atunci când lui George Fernic îi fusese refuzat dreptul de a deschide un stabiliment asemănător… Ionel și-a luat brevetul de pilot în același an, chiar de Ziua Aviației Române. A fost și un bun parașutist, testat la concursuri în țară și străinătate. Pentru că avea performanțe evidente, ARPA (Asociaţia Română pentru Propaganda Aviaţiei) a găsit potrivit să îi ofere în 1937 postul de comandant al Şcolii de Aviaţie Civilă din Cernăuţi. Nu a avut însă mult răgaz să se bucure de generațiile de absolvenți, ori de interesul tot mai crescut al publicului față de aviația civilă. În 1938, în timpul unui zbor spre București, s-a prăbușit în munții Bucovinei, în pădurea Negrileasca.
Surse bibliografice:
- Vocea Covurluiului, 1893, diverse ediții
- Serviciul Referințe al Bibliotecii Județene „V. A. Urechia ” Galați
- Enciclopedia marilor personalități din istoria, știința și cultura românească de-a lungul timpului, Vol. I, A – G, Editura Geneze, București, 1999
- Viorel Cosma, Muzicieni din România. Lexicon biobibliografic, Vol. 3 (F – G), Ed. Muzicală, București, 2000
- Zanfir Ilie, Dicționarul scriitorilor gălățeni, Ed. Axis Libri, Galați, 2016
- Dicționar cronologic al științei și tehnicii universale, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1979
- O istorie ilustrată a Șantierului Naval, Galați, 2018
- G. Codreanu, Monografia fabricelor din Galați, Tipografia Nouă, 1908
- Tudose Tatu, Istoria trudită a fabricilor uitate, Galați, 2008
- Istoria aviației române, Editura științifică și Enciclopedică, București, 1984
- Constantin Gheorghiu, Fabricile de avioane românești în perioada interbelică, Ed. Tehnică, București, 1981
- Gr. L. Trancu-Iași, „Aviatorul George Gh. Fernic”, în România aeriană, an 5, nr. 40, februarie 1931
- „Aviatorul George Fernic”, în Pentru patrie, an 52, nr. 7, iulie 1991
- Costel Gheorghiu, „Şantierul Naval G. Fernic & Comp. – prima unitate modernă privată de industrie navală la Galaţi şi personalitatea fondatorului său, inginerul Gheorghe Fernic”, în Viața Liberă, an 8, nr. 2263, 15 mai 1997
- Constantin Gheorghe Marinescu, „Portul, șantierul și navele construite la Galați”, în Realitatea, an 7, nr. 161, 17-24 martie 2008
- Victor Cilincă, „Casa Fernic, gloria industriaşului şi scena unei crime”, în Viața Liberă, An. 25, nr. 7661, 13-14 dec. 2014
- Petru Mazilu, „Moștenirea familiei Fernic”, în Galați Post, an 1, nr. 2, 8-14 dec. 2000
- „Istoricul transportului naval în România”, railnet.ro
- Informații publicate de domnul Tudose Tatu, cercetător independent
