Articol documentar realizat cu susținerea Prutul S.A.
Germanul Max Fischer (n. 1848 – d. 1929, Viena) a fost unul dintre cei mai mari antreprenori gălățeni de la cumpăna secolelor XIX și XX. De la un atelier de manufactură, în care utilajele erau puse în mișcare de un cal, afacerile sale s-au dezvoltat în doar câțiva ani într-un reper fundamental din orizontul industrial al Galaților și României, cu cerere atât de mare și vânzări atât de profitabile încât sute de vagoane părăseau anual orașul cu produse ce urmau să fie livrate în întreaga lume.
Fischer a fost cel care a produs renumitul vacs Albina, articol atât de popular în epocă încât a fost absorbit în vocabularul popular, schimbându-și natura, forma, și chiar nuanța sensului, dar rezistând timp de generații întregi în conștiința și reflexele lingvistice ale societății.
Din germ. wachs sau engl. wax, vacs-ul era tipul special de ceară cu care se ungea și lustruia încălțămintea. Colocvial, vax i se putea spune unui lucru ieftin sau prost, unui moft atitudinal care deranja sau irita. De aici interjecția expresivă Vax! sau chiar Vax Albina! Ceea ce astăzi nedreptățește întrucâtva memoria produsului de la care a pornit totul este faptul că originalul vacs Albina nu era, după toate mărturiile, nicidecum de o calitate inferioară!
Începuturile
Ca în orice poveste de succes, marea reușita comercială a lui Max Fischer nu a fost în mod necesar și prima sa tentativă antreprenorială. Până să ajungă marele industriaș al anilor 1900, Fischer a fost la 1880 comerciant de mașini de cusut, mai exact singurul importator direct și reprezentant general în România al firmei americane Stewart Singer, cu magazine de desfacere în Galați și Brăila. Nu se mai găsesc multe urme ale acestei afaceri, nu știm cât de mult a derulat-o ori motivele pentru care ea ar fi fost întreruptă. Vedem însă că spiritul întreprinzător și simțul pieței l-au însoțit încă de la început. A avut, cum l-am numi în modernitate, fler pentru cererea consumatorului și pentru metodele de marketing.
Apreciabil de inventiv (dacă este privit prin mentalitatea zilelor noastre), un mod în care Max Fischer a ales să-și facă reclamă pentru prăvălie a stârnit agitație și nemulțumiri în epocă. În seara zilei de 15 decembrie 1880, persoanelor aflate în centrul orașului le sunt împărțite buletine pe care este înscris, singular, cuvântul Negreșit. Altele au îndemnul Să nu lipsiți. Cetățenii sunt confuzi și se agită. Nefericită coincidență: pe 2 decembrie, la București avusese loc o tentativă de asasinat asupra prim-ministrului Ion C. Brătianu. Oamenii se gândesc că se distribuie un anunț oficial de la autorități, dar nu reușesc să îl înțeleagă. Se creează rumoare, este chemată poliția, este reținut cel tocmit să împartă textele. Se află, nu cu puțină iritare pentru agenți, că pliantele erau de fapt segmente dintr-o reclamă a lui Max Fischer, care găsise o manieră inovativă de a-și invita mușterii la deschiderea magazinului său. Distribuitorul este etichetat invectiv drept colportor, trimis acasă cu câteva palme ofițerești, iar Fischer este atenționat să nu mai atenteze la liniștea publică. Va renunța să-și mai facă reclamă în stiluri originale.
Fabrica Albina
Stabilimentul care avea să devină fabrica Albina a fost înființat la 1887 ca simplă manufactură de vacs, avându-l proprietar pe un anume Hugo Popper. Nu știm începând de când a avut Max Fischer legături cu afacerea, dar el a preluat-o în 1891 și i-a diversificat imediat producția conform cerințelor pieței. În același an i-a adăugat o secție pentru confecționarea ambalajelor și bidoanelor, ramură de producție industrială care a cunoscut un mare avânt după intensificarea exportului de produse petroliere.
Stabilimentul a fost declarat „fabrică” în 1894, când Fischer a cerut să i se aprobe construirea unui local propriu pe strada Vultur cc Grădina Veche. Aici a fost ridicată hala de producție, deoarece birourile s-au aflat pe str. Speranței nr. 1 (ulterior str. Colonel Boyle). Fabrica era condusă de Max și de fiul său, Heinrich, amândoi medaliați de regele Carol I pentru serviciile aduse industriei românești. Ei aveau în grijă directă biroul central, care se ocupa de chestiunile economice și tehnice; acesta avea 12 angajați, dintre care jumătate români. De compunerea, desenarea și litografierea ambalajelor se ocupau maiștri de specialitate, 9 la număr, dintre care 3 erau români. Un alt birou se ocupa de recepția materiilor prime și exportul produselor finite. Din 4 angajați, 3 erau români. Întregul personal administrativ și tehnic se ridica la 35 de persoane.
Colectivul total ajunsese la 300 de angajați, dintre care 85% români. Unii dintre ei aveau salariu lunar, iar alții erau plătiți cu ziua – cei care făceau muncile necalificate de producție. Tinerelor fete li se asigura o sumă pe care o primeau când se măritau, ca zestre din partea patronajului.
Pentru multă vreme, mediul de producție industrială a avut probleme în a asigura spații corespunzătoare pentru lucrul și securitatea muncitorilor. Faptul nu era caracteristic Galațiului ori României, ci era încă emblema unei epoci de tranziție tehnologică și social-profesională. Un raport de inspecție din anul 1897 nota despre faptul că la fabrica lui Max Fischer existau mici incompatibilități între dimensiunile populației muncitoare, încărcătura producției și capacitatea localurilor de muncă. Lucrul cu substanțe periculoase, precum acidul sulfuric și cel nitric, pentru manevrarea cărora angajații nu aveau pregătire specială, era o altă problemă de siguranță. La nivel administrativ, fabricile (nu numai Albina) nu țineau încă evidența potrivită a lucrătorilor, fiind omise, de pildă, înregistrările privind numele și vârsta lor.
Anumite probleme au fost sesizate și în anul 1907, un Raport de hygienă al autorităților indicând spații improprii de lucru, masă și cazare, în care iluminatul, aerisirea sau curățenia aveau încă nevoie de îmbunătățiri semnificative. Multe probleme erau cauzate de natura specială a producției, în care se utilizau materii prime nocive, precum terebentina sau păcura, cu care angajații erau nevoiți să ia contact pentru perioade lungi de timp. Condițiile de acoperire a nevoilor medicale necesitau ajustări, mai ales trebuia să se asigure permanență. În anul 1907 fabrica nu avea un medic rezident; necesitățile medicale, mai ales cele de urgență, erau acoperite de reputatul doctor Mantu, fratele pictorului, sau de cadrele Spitalului Israelit.
Accidentele de muncă nu erau o întâmplate cotidiană, dar nici nu lipseau din registrul comun al vieții de fabrică. În vara anului 1893, de pildă, o lucrătoare pe nume Anica Petrof își rănea serios mâna lucrând la producerea unor cutii pentru vacs.
În ceea ce privea angajările, în fabrică erau încă primiți minori, care nu mai puteau așadar urma cursuri școlare, și nu li se facilitase încă accesul la cursuri alternative de alfabetizare. Astfel de deficiențe aveau să fie remediate de-a lungul anilor, pe măsura creșterii experienței administratorilor și a supravegherii din partea autorităților.
Fabrica era împărțită în 3 secții – metalurgie, produse chimice, stolerie (ambalaje din lemn). În secția de metalurgie se confecționau ambalaje de tablă subțire sau tinichea, bidoane pentru petrol sau untdelemn, bidoane și cutii placate cu litografii simple sau presate în relief, căldări, lighene și alte obiecte zincate. Exista o subsecție pentru confecționarea mașinilor de spălat rufe Favorita (la acel moment, fabrica din Galați era singura din România care producea astfel de mașini) și una pentru produse de galanterie (capace nichelate pentru borcane, tăvițe litografiate luxos, scrumiere ș.a.). Secția de produse chimice utiliza o hală de peste 4500 mp și fabrica vacs-ul pentru încălțăminte, cremă de ghete, lacuri, pomadă pentru curățarea obiectelor de alamă, unsori pentru articole din piele, pentru mașini ș.a. În secția de stolerie se confecționau lăzi din lemn pentru bidoanele de petrol și untdelemn, sau pentru alte trebuințe de depozitare și transport ale fabricii. Fabrica avea cea mai mare instalație de confecționare a anumitor tipuri de bidoane (pentru untdelemn, sau cele pentru petrol, cu încheietură dublă cu rezistență mare, funduri și capace etanșe), putând fabrica până la 8 000 de bucăți pe zi.
Vacsul Albina venea în cutii pentru comerțul en detail și vărsat, la bidoane, pentru militari. Fabrica lui Max Fischer era principalul furnizor de vacs și unsori al armatei române.
Ceara de ghete – Albina, Pyramides, Star – se fabrica în doar 2 culori, galben și negru. Dintre cremele de ghete – Stanley, Vezuviu, Whitebox – unele erau de calitate superioară (Stanley), comparabile cu cele din Anglia sau Germania. Un produs aparte era dezincrustantul, brevetat la Galați, superior calitativ față de alte produse asemănătoare.
Toate produsele erau pentru consum intern, dar și pentru export. În anul 1905-1906, exportul a contat mai mult de jumătate din producția fabricii. Cel mai mult se exportau bidoane de petrol pentru Orient, umplute cu petrol lampant din rafinăriile românești, expediate apoi în Asia și Egipt. În China se exportau cutii și tăvițe, litografiate luxos, în stil chinezesc. Prin legea încurajării industriilor naționale (1887), fabrica era scutită de orice taxe către stat/județ/comună, și avea 45% reducere la transport pe cale ferată. Plătea totuși taxe vamale pentru materiilor prime importate.
Până la 1900, vacsul Albina a ajuns atât de apreciat în Europa încât anual se exportau circa 600 de vagoane, în special către Austria, Franța, Germania, Anglia, dar și China și Japonia.
În acel an, fabrica a obținut Medalia de Aur și Mențiunea de Onoare la Expoziția de la Paris. Distincții asemănătoare au continuat în anii următori, la alte adunări profesionale din București și din Europa.
În 1916, fabrica Albina a confecționat o litografie pe tablă de oțel a testamentului regelui Carol I, pe care a dăruit-o Academiei Române: „Ca un omagiu suprem adus memoriei defunctului nostru Suveran, făuritorul României moderne, am pus să se imprime testamentul, care oglindește tot sufletul măreț al Aceluia care a fost hărăzit de soartă să conducă destinele acestui neam”
(extras din scrisoarea trimisă Academiei Române, citită la ședința acesteia din 20 mai/2 iunie acel an. Darul a fost apreciat și acceptat.)
După război, în 1922, compania deținea instalații și în București, pe strada Primăverii nr. 93, și planifica deschiderea altor fabrici mari, una tot în capitală, pe strada Turturele, și una în Transilvania, într-un oraș încă neales. Spre deosebire de anii anteriori, produsele se desfăceau exclusiv pe piața internă. În anul 1924 numărul de angajați scăzuse, dar ea rămânea cea mai importantă dintre cele 4 fabrici de profil din țară. Până în 1930-31, ea a dispărut însă din registrele naționale de profil.
Activitatea s-a sistat, poate, pe fondul morții lui Max Fischer, la Viena, în 1929. Grigore Trancu-Iași scria atunci, în ziarul Dimineața:
„S-a stins la Viena, în modesta-i locuință din Kasernenstrasse 4, industriațul gălățean Max Fischer. Luptând cu greutățile, cu începuturile modeste ale întreprinderii sale, ajunsese înainte de război să fabrice produse care duceau departe, peste mări și țări, faima muncii românești (…) În fiecare dintre produsele sale, Fischer punea ceva din sufletul lui, punea ceva din dorința de a vedea cum munca și priceperea românească pot concura cu străinătatea” (M. Munteanu, Contribuții la istoria francmasoneriei din Orientul Galați)
Casele private ale familiei Fischer
Familia Fischer și-a construit reședințele pe strada Cuza Vodă. La actualul nr. 53, în punctul de bifurcație a străzii, Max și Heinrich au ridicat, în jurul anului 1900, două corpuri de casă, fiecare prevăzut cu subsol, parter și mansardă.
Familia a mai deținut o proprietate pe aceeași stradă (la actualul nr. 71), înspre capătul ce conduce la Biserica Catolică, în zona scărilor Moruzzi. Este vorba de casa cu pivniță pe fațadă. În documentele de arhivă, ea apare în anul 1910 ca fiind în proprietatea lui Max Fischer, pentru ca în 1929 să îi aparțină familiei Manzaros; fusese deci vândută.
Casele familiei Fischer au fost în pericol de distrugere în timpul Primului Război Mondial, atunci când în apropierea lor a căzut prima bombă lansată de zeppelin-ul aviației germane (iarna anului 1916). Proiectilul a căzut însă în zona gardului de fontă ce desparte încă cele două niveluri ale străzii Cuza.
Surse bibliografice:
- Vocea Covurluiului, 1880, diverse ediții
- Covurluiul, 1893, diverse ediții
- Gh. N. Munteanu-Bârlad, Galații, 1927
- Tudose Tatu, Istoria trudită a fabricilor uitate, Galați, 2008
- Tudose Tatu, Adrian Pohrib, Industriași și comercianți gălățeni, harnici și de temut, Galați, 2013
- George Munteanu, Galații în timpul Marelui Războiu. 1916-1918, Ed. Axis Libri, Galați, 2014
- Mircea Munteanu, Contribuții la istoria francmasoneriei din Orientul Galați în secolele al XIX-lea și XX, Editura Zigotto, Galați, 2018
- Analele Academiei Române, seria II, tom 38, 1915-1916. Partea administrativă și dezbaterile, Librăriile Socec, București, 1919
- Victor Cilincă, „Căsuța uitată unde s-a născut vacs albina”, în Viața Liberă, an 26, nr. 7821, 29 iunie 2015
- Informații publicate de domnul Ion Cașu, cercetător independent
