Greierul. Fabrică pentru obiecte de tinichea și produse chimice „C. Ressu Succ. & Comp.” (Str. Domnească nr. 133 – 135, astăzi stație ITP, spălătorie auto)

Articol documentar realizat cu susținerea Prutul S.A.

Constantin RESSU

La mijlocul anilor 1840, părinții lui Constantin Ressu, Alexis și Elena Rhesus, macedoneni din Epir, s-au refugiat la Iași pentru a se elibera de presiunile și persecuțiile stăpânirii otomane. Fiul li s-a născut în satul Cărăpcești, pe atunci în județul Tutova (astăzi parte a comunei Corod din județul Galați). Băiatul a făcut primii ani de școală la Bârlad, apoi a fost trimis la liceu la Iași. Aici s-a înscris și la facultate, pe care a terminat-o însă la Bruxelles, unde a obținut în 1873 titlul de doctor în Drept. În același an a început să profeseze în sistemul juridic românesc. În următorii 3 ani a fost procuror la Galați, avocat al statului la Huși, Pitești, și (iarăși) la Galați. S-a stabilit aici, și în 1876 și-a deschis propriul birou de avocatură.

Constantin Ressu a fost curând acceptat în rândurile elitei orașului. În 1880 a fost inițiat în Loja masonică Discipolii lui Pitagora, iar 3 ani mai târziu – ales membru al Consiliului Comunal şi prim-ajutor de primar. În 1886 a fost ales primar, în primul din cele 4 mandate pe care le va ocupa până în 1895.

Din fruntea administrației locale, Ressu a întreprins lucrări extinse de amenajare și modernizare a orașului. A fost unul dintre principalii susținători ai construcției liniei ferate Galați–Bârlad. A igienizat și amenajat Piața „Costache Negri” (astăzi Piața Centrală), s-a ocupat de pavarea locurilor și străzilor intens circulate, acordând atenție cartierului Bădălan, a modernizat iluminatul public (contractând o companie franceză care a schimbat petrolul cu gaz aerian), a deschis procesul de introducere a tramvaiului electric, a făcut lucrări de amenajare a Grădinii Publice, a plantat teii din zona centrală. În timpul primariatului său s-a ridicat prima școală publică construită din bani bugetați de comună (Școala pentru fete nr. 3 „Elena Doamna” din Valea Oraşului, strada Portului).

Pasionat de tânăr de cultură, în special de arta dramatică, Ressu a încurajat, susținut și prezidat proiecte și activități stimulante pentru comunitate. A deschis o tipografie („Dacia”), a editat un ziar (Poșta, împreună cu profesorul și publicistul Moise Pacu, una dintre cele mai active personalități culturale gălățene din anii 1878-1940), a condus Societatea „Prutul” (dedicată difuzării culturii românești în Basarabia și sprijinirii la studii a tinerilor români de acolo) și filiala locală a Ligii Culturale. Din cei 4 copii pe care i-a avut cu soția sa, Maria Ionescu, cel puțin un fiu i-a moștenit iubirea pentru artă – pictorul Camil Ressu.

Constantin Ressu a murit în 1896, la numai 52 de ani. În Cimitirul Eternitatea (parcela 59, rând 10), piatra sa funerară, în formă de obelisc, a fost ridicată prin subscripție publică și a reprezentat omagiul gălățenilor pentru serviciul dedicat orașului. În semn de profundă apreciere pentru tată, comunitatea l-a sprijinit și pe tânărul Camil, oferindu-i ajutor bănesc atunci când acesta s-a aflat la studii la Paris (1905).

Fabrica Greerul

Cu câțiva ani înainte să se sfârșească, în 1893 sau 1894, Constantin Ressu a cumpărat fabrica de vacs Greierul. Foștii directori, Dinerman și Cahane, o deschiseseră în 1885 sub numele Danubiana, cu 2 secții – una pe strada Mihai Bravu și una pe strada Griviței. În 1893, chiar înainte să o vândă, ei i-au construit un local nou, pe Calea Bârladului cc. Radu Vodă (strada Radu Negru de astăzi). 

Calea Bârladului era prelungirea străzii Domnească, segmentul ce pornea în sus de la Piața Ștefan cel Mare (zona Grădinii Publice).

Deoarece Ressu a murit la relativ scurt timp după ce a cumpărat fabrica, succesorii săi (soția și copiii – Alina, Ida, Dan Petru Ressu) au comanditat pentru întreținerea afacerii o asociație formată din mai multe persoane de specialitate: Ștefan Ionescu, Zaharia Chiriac, I. Schonberg și Bernard Akerman. 

Bernard Akerman supraveghea activitatea tehnică și comercială. Născut la Dorohoi, absolvent al școlii superioare de comerț din Cernăuți, el s-a stabilit la Galați în 1890. A fost angajat de o mare casă de industrie și comerț, apoi a fondat fabrica de bomboane Ancora și o fabrică de nasturi de metal (cu același nume). 

Organizarea introdusă de Akerman și de ceilalți membri ai asociației a scos fabrica din inactivitate. Atelierele au fost modernizate, au fost adăugate secții noi, producția a crescut și s-a îmbunătățit. Articolele sale au fost premiate la expoziții din România și străinătate, astfel că Greierul a început să facă competiție demnă altor mărci de profil, precum renumita Albina a lui Max Fischer. Ambele vindeau chimicale (vacs, unsori, pomadă, creme tehnice, sineală ș.a.) și obiecte de tinichea, bidoane, cutii (pentru farmacii, uleiuri, conserve, dulcețuri, pulbere de pușcă).

Complexul Greierul ocupa o suprafață de 14 000 mp și se întindea între Calea Bârladului la est, str. Radu Vodă la sud, str. Beldiman (Științei) la vest. Majoritatea corpurilor de clădire erau „lucrate în fier și cărămidă”, deci erau ferite de incendii. Funcționau 3 secții: pentru produse chimice, pentru obiecte de tinichea, pentru ambalaje metalice de bomboane.

În secția chimică se producea vacs de diferite calități, unsori pentru piei și trăsuri, pomadă pentru alămuri, cremă pentru ghete, vopsea (albastră ultramarină), sineală pentru rufe. Secția era prevăzută cu moară pentru măcinatul oaselor, sită pentru cernitul spodium-ului (oasele carbonizate și măcinate), o mașină de aburi cu care se subția vacsul, mașini pentru amestecarea și distilarea lui, plus alte aparate specifice.

În secția metalurgică se confecționau, în săli diferite, bidoane pentru petrol și untdelemn, simple ori litografiate, tinichele și cutii, căldări de diferite dimensiuni, din tablă de lamarină, gamele militare. Existau săli speciale pentru diverse procese de fabricație: testarea etanșeității, galvanizare, litografiere, uscarea tablelor litografiate etc. Exista o magazie pentru materii prime și una specială pentru materiale periculoase, precum acidul sulfuric, vaselina descompusă și glicerina.

Ca și fabrica lui Max Fischer, Greierul avea ateliere speciale de lemnărie și fierărie pentru confecționarea lăzilor pentru ambalare, a ștanțelor, și pentru repararea diferitelor aparate. În secțiile proprii se inventa și construia o parte din mașinăriile cu care se desfășurau anumite acțiuni de producție. Acestea erau mai eficiente, mai sigure și mai ieftine decât unele mașini importate. Greierul își producea singură ștanțele și tiparele pentru ambalaje (spre deosebire de alte fabrici, care le comandau în străinătate). Astfel se evita ca vreun model greșit să oprească întreaga producție.

Fabrica avea iluminat electric, deci activitatea putea fi susținută neîntrerupt. Ea a avut, de-a lungul timpului, între 100 și 140 de lucrători, din care 2/3 români. Majoritatea celor care lucrau pe săli era formată din femei, plătite la zi. Bărbații primeau salariu lunar. 

Adunat, salariul unei femei se putea ridica la puțin peste 30 de lei, pe când cel al unui bărbat putea ajunge între 120 și 250 de lei. Mulți dintre lucrători erau minori. Fabrica oferea în schimb asigurare de viață și de accidente, ceea ce era puțin întâlnit în epocă.

Cifrele de producție variau în funcție de piață și de dezvoltarea treptată în organizarea internă a fabricii. Ilustrativ, în anii de la începutul secolului XX se scoteau anual peste 150 tone de vacs, 15–20 tone de unsori de piei, 25 tone unsori de trăsuri, 1 tonă pomadă, 1 tonă cremuri, 40 tone ultramarină, 15–20 mii bidoane, 100 mii cutii de tinichea mai mari de 1 kg (cele mai mici numărau peste 2 milioane). Toate acestea se desfăceau în țară, dar și la export (Bulgaria, Constantinopol). De contracte și comenzi se îngrijeau 2 voiajori, câte unul pentru fiecare provincie, Valahia și Moldova. 

În spiritul legilor pentru încurajarea industriei, fabrica a fost mult timp scutită de taxe și impozite și nu a plătit pentru vămuirea materiilor prime importate (din Germania, Austria, Anglia): glicerină și oleină, vernis și vopseluri, vaselină, negru de fum, ceară, ultramarină, gumă arabică, negru de os etc. Din țară se cumpărau ulei mineral, lac, melasă, spodiu, hârtie, țiței, nituri, var, cretă, ipsos, sfoară, cuie, sârmă, cărbuni, lignit, scânduri, mucava, clei ș.a.

Fabrica Greierul a fost vândută în 1912 fraților G. și E. Deleanu, anterior asociați la conducerea ei. Familia  acestora a păstrat-o până în 1948, când autoritățile au naționalizat-o forțat.

Surse bibliografice:

• Covurluiul, 1893, diverse ediții
• Georgiana Munteanu, „110 primari pentru Galaţi”, Monitorul de Galați, an 6, nr. 205 (1617), 4 sept. 2003
• Zanfir Ilie, Pompiliu Comșa, Galați. Ghid turistic, Ed. Axis Libri, Galați, 2011
• Luminița Goleanu, „Galeria primarilor gălățeni – portrete ale primarilor gălățeni din sec. XIX-XX”, în Acțiunea, an 15, nr. 2 (45), iun. 2019
• Zanfir Ilie, „Primarii Galațiului – slujitori ai urbei și ai cetățenilor”, în Studii și articole, nr. 4, 2019
• Mircea Munteanu, Contribuții la istoria francmasoneriei din Orientul Galați în secolele al XIX-lea și XX, Ed. Zigotto, Galați, 2018
• Corneliu Stoica, Monumente de for public din municipiul Galați, Ed. Axis Libri, Galați, 2015
• Biblioteca Județeană „V. A. Urechia” – InfoGhid
• Anchete industriale. descrierea amănunțită a tuturor stabilimentelor industriale din orașul Galați, Ed. Tipografiei Tim. Nebuneli, 1901
• G. Codreanu, Monografia fabricelor din Galați, 1908
• Tudose Tatu, Istoria trudită a fabricilor uitate, Galați, 2008
• Tudose Tatu, Adrian Pohrib, Industriași și comercianți gălățeni, harnici și de temut. Mărci de fabrică și comerț (1890-1940), Patronatul Întreprinderilor Mici și Mijlocii, Galați, 2013