Articol documentar realizat cu susținerea Prutul S.A.
Comunitatea catolică din Galați și-a constituit propriile școli, separate pentru băieți și fete, în anii 1860, dar gânduri înspre formarea unui spațiu dedicat copiilor și educării lor au existat încă din secolul XVII. Aceste intenții sunt mărturisite în scrierile din 1663 ale lui Antonio Rossi din Mondaino (așezare din regiunea italiană Rimini), misionar oprit la Galați pentru a-și oferi sprijinul în restaurarea micii biserici, a locuinței preotului paroh și, nu în ultimul rând, pentru înființarea unei școli. De atunci și până la funcționarea statornică a unor cursuri primare pentru băieți, două veacuri mai târziu, nu par să mai fie mențiuni privind o activitate educațională instituționalizată în cadrul comunității catolice gălățene, cel puțin nu în documentele păstrate în arhivele istorice locale.
Constituită în 1868, școala pentru băieți a reușit să se extindă la 2 clase în anul 1872, iar ciclul primar complet, de 4 clase, a fost format în 1889. Autoritățile de stat au recunoscut-o în anul 1905. Ca școală etno-confesională particulară, ea urma programa publică, personalizând disciplinele de educație spirituală și extinzându-le pe cele de limbi străine.
Pentru cea mai lungă vreme, funcționarea școlii a fost asigurată în întregime din resursele comunității: fonduri trimise de Episcopia romano-catolică din Iași, taxe plătite de părinții cu stare financiară bună, donații și legate, bani obținuți din valorificarea patrimoniului bisericii, colecte publice, și alte asemenea surse de venit. Școala primea elevi din toate nivelurile social-economice, inclusiv copii sărmani, ale căror taxe și nevoi curente erau acoperite prin burse. În perioada interbelică, atunci când o parte din cheltuielile instituției au fost preluate de stat, iar comunitatea catolică a putut investi în dezvoltarea complexului din jurul școlii, enoriașii au înființat și o cantină, în care zeci de copii și de nevoiași primeau zilnic mese calde.
Privind numărul de elevi, pentru perioada anterioară anului 1882 nu se cunosc încă date, iar cifre sigure s-au păstrat începând din anii 1900. Într-un raport de inspecție din 1911 s-a notat că școala catolică avea puțin peste 120 de elevi, toți supuși străini. Până atunci, se estimează că ea ținuse în jur de 60-70 de elevi pe an.
Copiii erau împărțiți pe 2 secții – una pentru unguri, cealaltă pentru mai multe naționalități. În prima secție cursurile se țineau în limba maghiară, dar se făceau obligatoriu și disciplinele naționale (limba, istoria și geografia română). În cea de-a doua secție, cursurile se țineau în română, dar se învățau și limbile germană, italiană și franceză. Orele de religie catolică și de limbă italiană erau ținute de preoții comunității, iar toate celelalte discipline erau acoperite de profesori civili.
Școala de băieți, la fel ca cea de fete, a funcționat inițial într-o anexă a bisericii. În 1890, pe terenul din spatele lăcașului, pe strada Mihai Bravu, ei i-a fost construit un corp propriu. Prin dezvoltarea activității și creșterea numărului de elevi, acesta s-a arătat curând neîncăpător, iar în 1912 epitropia a solicitat municipalității aprobare pentru construcția unui local nou, finanțată prin subscripție publică în interiorul comunității. Până în luna noiembrie, clădirea era deja ridicată și verificată de Inspectoratul școlar. Ea avea amenajate la parter 4 săli de clasă și o cancelarie, iar la etaj 6 camere pentru locuințe, plus atenanse. Cândva în timpul Primului Război Mondial, școala a pierdut uzul acestui imobil, iar elevii au fost dislocați. În anul 1919, în clădire era instalată Federala Băncilor Populare. În acele timpuri, elevii erau în număr mic, iar cele două secții fuseseră reunite. Ei par să se fi întors definitiv în clădire doar în 1927. Anul următor, școala a primit și drept de publicitate, putând deci să organizeze examenele de finalizare a studiilor și să emită diplome de stat.
La mijlocul anilor 1930 numărul cursanților s-a restabilit, iar din cei 137 de copii înscriși doar 54 mai erau catolici. Dintre ceilalți, 74 erau ortodocși. Mai mult, dacă cu două decenii mai înainte toți elevii înscriși la școala catolică fuseseră supuși străini, în 1935 doar 19 mai aveau altă cetățenie decât cea a statului român.
Școala a fost naționalizată în anul 1948. La acea vreme, ea devenise mixtă și avea 165 de elevi. Cursurile se țineau numai în română, iar limbile italiană, germană și franceză deveniseră facultative. Sub noul regim, școala catolică a devenit școală elementară și de aplicație pe lângă cea pedagogică de fete.
Surse bibliografice:
- Gh. N. Munteanu-Bârlad, Galații, Societatea de Editură Științifică Culturală, 1927
- Teodor Iordache, Albumul Galaților 1935-1936, Tipografia Bucovina, Galați
- Valentin Bodea, „Școala catolică de băieți din orașul Galați” în Dunărea de Jos, nr. 214, dec. 2019
- Violeta Ionescu, „Învățământul gălățean de-a lungul vremii. Școli publice cu predare în limba română. Școli primare publice de băieți”, în Studii și articole, nr. 5, 2020, Ed. Axis Libri
- „Prezență catolică seculară la Galați”, istoricul parohiei Nașterea Sf. Ioan Botezătorul, catolicagalati.ro
- Serviciul Referințe al Bibliotecii Județene „V. A. Urechia” Galați
