PALATUL COMERCIAL AL LUI SIMION GHEORGHIU (str. Domnească cc str. Gamulea)

Articol documentar realizat cu susținerea Prutul S.A.

Simion Gheorghiu s-a născut într-una din casele de pe strada Traian, la nr. 55 în epocă. Ea se afla în vecinătatea impunătorului imobil al farmaciei Ținc, peste strada Codreanu (astăzi strada Eroilor). Părinții săi, Ioan și Ioana Gheorghiu, aveau 37, respectiv 18 ani atunci când li s-a născut Simion, primul copil, în 1873. Au urmat 3 alți copii: George (în 1882), Elena și Vasile. Familia locuia la etajul reședinței, la parter aflându-se atelierul de cizmărie și magazinul de încălțăminte de lux ale lui Ioan Gheorghiu. După moda vremii, mama era casnică.  

Simion și George au absolvit Școala Comercială de băieți, angajându-se apoi, amândoi, la Uzina de Gaz Aerian, proaspăt construită la Galați cu capital și tehnologie belgiană. Gazul aerian era folosit la iluminatul public şi al caselor. Încadrat în 1894, Simion a urcat treptele administrative ale companiei până ce a ajuns să acopere postul de administrator general al afacerilor sale, având procură specială în acest sens atât de la directoratul local, cât și de la centrala din Bruxelles. Ulterior, el a devenit directorul filialei gălățene a Băncii Naționale. 

„D-l Simion Gheorghiu, ca român, a stabilit raporturi cordiale între abonații uzinei și toți ce vin în contact de afaceri cu uzina, știin a concilia atât interesele întreprinderei cât și a mulțumi publicul, fapt pentru care noi ca gălățeni și români ne bucurăm, fiindcă d-l Simion Gheorghiu e și român și Gălățean, și un român să fie așa de apreciat într-o societate ca aceea pentru iluminat e lucru destul de însemnat” (prof. G. Codreanu, Monografia fabricelor din Galați, 1908)

Fratele său, George, a urcat la rândul său treptele profesionale din interiorul Uzinei, ajungând șeful contabilității serviciului abonaților particulari. Ulterior, el a fost promovat director al părții române a societății mixte, româno-belgiene, Gaz Aerian Galați. În preajma celui de-al doilea război mondial terenul Uzinei va fi preluat de Șantierul Naval. Atunci când acesta a fost militarizat, în 1941, activitatea G.A.G. s-a sistat. Între timp, pe piața combustibililor a apărut un nou tip de gaz: aragazul. Atât acesta, cât și gazul aerian au fost precursorii gazului metan. În 1942, de distribuirea lui locală se ocupa George Gheorghiu, acum reprezentant al firmei ploieștene Aragaz S.A. 

Simion a devenit unul dintre cei mai activi susținători ai dezvoltării comunitare a Galaților. Din 1919 el a fost membru al comitetului Liceului Alecsandri, în 1927 devenind președintele acestuia. În 1923 a negociat cu Primăria pentru primirea unui teren pe care să ridice un internat pentru 100 de elevi săraci ai liceului. Gheorghiu oferea 5 milioane de lei pentru construirea, mobilarea și întreținerea clădirii, care să îi poarte numele – Căminul elevilor secundari Simion Gheorghiu. El cerea ca terenul să fie cât mai aproape de școală, și preconiza că imobilul avea să fie gata într-un an de zile. Căminul a fost ridicat la intersecția străzilor Carnabel și Zimbrului și inaugurat în iarna anului 1925, în prezența ministrului Instrucțiunii, Constantin Angelescu. A primit, de altfel, numele acestuia. 

În anul 1914 Simion a cumpărat terenul de pe strada Domnească cc strada Gamulea de la soții Alexandrescu. El fusese până atunci administratorul legal al averii dotale a Mariei Alexandrescu. Terenul avea pe el un imobil cu adresa pe Domnească, un corp de clădire fiind pe Gamulea și unul pe strada Logofât Tăutu. Un alt imobil mare l-a avut în proprietate pe strada Portului, cu hotel la primul etaj și prima lăptărie-restaurant a Galaților la parter.

Pe Domnească, Simion Gheorghiu a demolat construcțiile existente și a ridicat grandiosul Palat comercial. Ridicat în prima jumătate a anilor 1920, el a fost proiectat după moda magazinelor universale de la Paris sau Londra, având prăvălii la parter și apartamente la etaj. Prăvăliile se înșirau 6 pe fața dinspre strada Domnească și 2 pe cea dintre strada Gamulea. La primul și cel de-al doilea etaj se găseau 9 apartamente, cumulând 35 de camere și dependințe comune. Construcția a fost masivă, din cărămidă, acoperită cu tablă galvanizată și țiglă, având la interior sobe de teracotă, parchet și dușumele în apartamente, mozaic în prăvălii. În interbelic, ea era „locul de întoarcere” a promenadei Corso-ului”. 

Afectat de Marea Criză Economică, Simion Gheorghiu a fost nevoit să vândă clădirea în prima jumătate a anilor 1930. Nu a avut-o în utilizare, așadar, decât un deceniu. Ea a rămas în proprietatea cumpărătorilor, frații Demostene și Nicola Hagi Mathias (proprietari ai unei fabrici de var, pe strada Navelor), până în anii 1950, când familia s-a refugiat în Grecia. Simion s-a mutat la București, ajungând vecin și prieten de familie cu prim-ministrul Armand Călinescu. 

Naționalizat în anii 1950, Palatul a continuat să găzduiască spații comerciale la parter (în anii `80 aici a funcționat inclusiv cantina-restaurant a Universității „Dunărea de Jos”) și spații de locuit la etaj. 

Din anii 1990 clădirea s-a aflat în litigiu, fiind disputată de posibilii moștenitori ai familiei Hagimatias/Hagi Matias, foștii chiriași ai perioadei comuniste, respectiv Primăria Municipiului Galați. Recent, procesul a fost definitiv câștigat de autoritatea locală.

Spre sfârșitul războiului, și fratele mai mic, George, va părăsi orașul și nu se va mai întoarce. Casa sa de pe strada Brăilei, vizavi de Aleea Școlii Cuza, va fi preluată de armata sovietică. Va fi folosită, de-a lungul următoarelor decenii, drept Clubul SNG, Cantina Securității, Clubul sportiv Dunărea, jocuri mecanice. 

Simion s-a stins în anul 1957, iar George în anul 1970.

Surse bibliografice:

• Crișan V. Mușețeanu, Opere alese I. Lumea copilăriei mele, Editura Muzeului de Istorie Galați, 2013
• Ion Lucian Mehedinți, O generație a Galațiului între două sisteme politice, economice și sociale (1944-2014), Editura Fundației Universitare Dunărea de Jos, Galați, 2015
• G. Codreanu, Monografia fabricelor din Galați, Tipografia Nouă, Galați, 1908
• Victor Cilincă, „Palatul Gheorghiu, doi fraţi şi tehnologia gazului”, în Viața Liberă, an 21, nr. 6179, 13-14 februarie 2010
• Diana Apreutese, „Ruinele Palatului Gheorghiu”, în PresaGalați, an 2, nr. 71, 28 martie 2014
• Valentin Bodea, „Palatul Simion Gheorghiu”, în Dunărea de Jos, an 8, nr. 94, dec. 2009
• Maria Mândiță, „Casa Simion Gheorghiu. Strălucirea de odinioară prin praful molozului”, în Altă Viață Liberă, nr. 16, 13 iunie 2003