PALATUL ȘCOLILOR COMERCIALE

Caracterul oportun, chiar necesitatea constituirii unei forme de învățământ comercial s-au remarcat în spațiul românesc încă din anii 1830, în perioada modernizărilor politico-administrative încurajate prin Regulamentele Organice, cele dintâi legi cu caracter constituțional ale Moldovei și Țării Românești. Încercările concrete de înființare a unui asemenea domeniu de studii s-au întrevăzut în anii 1845-1848, atunci când în Moldova, la Iași și Galați, au fost înființate primele școli reale, cuprinzând și câte o clasă în care se predau fundamentele comerțului, completate de limbile greacă și italiană, des utilizate în schimburile negustorești ale vremii. 

La Galați, unul dintre primii cursanți ai acestui profil a fost Alexandru Cernat, viitorul general al Armatei Române, şef al Statului Major și ministru de război, calitate în care a marcat istoria poporului român, prin alcătuirea planurilor de luptă şi conducerea trupelor în timpul Războiului de Independenţă din 1877-1878.

Programa oferită prin această primă tentativă educațională s-a arătat neîndestulătoare pentru negustorii portului Galați. În anul 1855, aceștia au cerut să fie organizate clase speciale, în care să se predea materiile impuse de o activitate complexă de comerț și navigație. Astfel, în 1858 s-a deschis la Galați o Școală specială de comerț (Școala reală), care nu avea să funcționeze, însă, decât până în anul 1862, când i s-au sistat cursurile din pricina neajunsurilor materiale, a lipsei personalului didactic, dar și a numărului scăzut de elevi înscriși.

Școlile profesionale și, în general, un sistem coerent de învățământ public nu s-a dezvoltat la Galați, precum în întregul teritoriu românesc, decât după unirea politică a Principatelor, coordonarea sistemelor lor administrative și promulgarea legilor speciale prin care aveau să se fundamenteze principiile și normele de dezvoltare a statului unitar. Astfel, Legea instrucțiunii din anul 1864 a stipulat, printre alte chestiuni esențiale, organizarea pe baze solide a învățământului comercial, prin înființarea unor școli de comerț în orașele București, Iași, Galați, Brăila, Ploiești, Craiova și Turnu Severin. Școala de la Galați a fost constituită pe 15 august același an, prin decretul ministrului de atunci al cultelor și instrucției, Nicolae Kreţulescu. Deși prevederile legii indicaseră o altă ordine de prioritate, instituția din orașul nostru le-a precedat pe cele din capitalele politico-culturale București și Iași, fiind astfel, cronologic vorbind, cel mai vechi stabiliment de profil din țară.

„Una dintre trebuințele cele mai vitale ale țării este desvoltarea cunoștințelor privitoare la întinderea comerțului și a industriei noastre” – ministrul Nicolae Kreţulescu în referatul său explicativ către Consiliul de Miniștri

Noua școală comercială și-a început activitatea în luna octombrie 1864. Cea din București avea să fie inaugurată o lună mai târziu, pe când cea de la Iași abia în anul 1880, după cele de la Ploiești și Craiova.

Ea a fost instalată în fostele chilii ale mănăstirii Sfântul Gheorghe (astăzi dispărută), unde a rămas până în anul 1884.  

Sfântul Gheorghe a fost ctitorită la mijlocul anilor 1660, în timpul voievodul Istrate Dabija, de către Hagi Mihalache. Biserica purta și numele Ierusalim, deoarece fusese închinată Sfântului Mormânt. Ea făcuse parte, alături de biserica fortificată Sfânta Precista, din linia de apărare a portului, având în zona mediană a podului și în turlă creneluri de tragere. În interiorul său a fost înhumat, în anul 1710, hatmanul cazacilor Ivan Mazepa. Fiind singura biserică din Galați care mai păstra fragmente de frescă din sec. XVII, Sfântul Gheorghe a fost inclusă în programul de restaurare a monumentelor istorice în anul 1955. Cu toate acestea, în 1962, pe fondul amenajării falezei Dunării, dar și al dorinței regimului comunist de a rarefia vizibilitatea lăcașurilor religioase, care „propagau ideologii greșite”, biserica a fost demolată. Procesul ei de distrugere s-a întipărit în memoria gălățenilor în imagini dureroase și revoltătoare. După ce nu au reușit să o prăbușească prin injectarea a sute de tone de apă în fundație, autoritățile de partid au ordonat angajaților companiei de navigaţie Navrom să lege biserica cu odgoane și să o tragă cu remorcherele în apele Dunării.

Cu toate că și-a petrecut aici primele 2 decenii de activitate, școala a fost nevoită să renunțe la spațiile mănăstirii deoarece amenajările și dotările se dovedeau din ce în ce mai necorespunzătoare. În 1885 au fost închiriate casele lui I. Grunberg în Mavramol, una dintre „ulițele” vechi și centrale ale orașului, astăzi strada Nicolae Bălcescu. În următoarele decenii instituția își va schimba în mod repetat sediile, din pricina condițiilor niciodată complet adecvate și a creșterii constante a numărului de elevi. Între anii 1893 și 1898 ea a ocupat casele bătrânului Alexandru Eftimiu, din strada Foti, astăzi Maior Iancu Fotea. În ochii contemporanilor, aceasta părea

„o goșgogiamite hardughie, cu 2 etaje, dispusă în formă de echer, așezată cu fața spre strada Foti și dincolo de centrul unei mari curți pătrate, pe care din această cauză o împarte în alte două, din care una e înspre strada Foti, acoperită cu bălării, și numai pe dreapta – de la poartă la intrarea spre cancelarie – e prevăzută cu o punte fixată pe țăruși în loc de trotuar; iar cealaltă curte, în care poți trece printr-un fel de gang, aflătoare în spatele clădirii, și în  care, pe lângă buruienile și gunoiul ce zac ca pe un teren viran, se mai găsesc și așa numitele atenanse. Ambele etaje, dinspre strada Foti, au fiecare și pe toate laturile echerului câte un giamlâc, câte o galerie vopsită cu un roșu oribil, care dă întregii clădiri o înfățișare și mai barocă de han din timpurile anterioare. Interiorul, atât prin împărțire, prin făptura și elevațiunea zidurilor și prin toată dispozița diverselor părți din care se compune, îți lasă aceeași tristă și respingătoare impresie. Altminteri bine expus la soare, poate fi considerat la rigoare și, în lipsă de ceva mai bun, îndeplinind în parte condițiunile cerute unui local de școală” (Nicolae Idieru, Istoria învăţământului nostru comercial)

În anul 1898, când școlii i s-au reinstituit cursuri de grad superior, o parte a activităților sale a fost mutată într-o casă din strada Cuza Vodă, în timp ce o parte a rămas în strada Foti. În 1901 a fost închiriată proprietatea lui Spiru Topali, de la intersecţia străzilor Egalităţii şi Lepădatu, astăzi strada Lugoj (clădirea a supraviețuit până în anul 2020, când a fost demolată). Deși neîncăpător, localul a găzduit instituția până în anul 1927.

În epocă, despre sediul din casele lui Topali se spunea că avea „o aparență arhi-modestă, dar bine întreținută”, cu toate că avea „proporțiuni minuscule, cu aspectul exterior absolut burghez și cu încăperi de dimensiuni mult mai mici, în care respiri, parcă, nu o atmosferă de școală, ci un aer de intimitate a unui cămin familial” (Ibidem)

Disconfortul creat de numărul tot mai mare de elevi găzduiți în spații improprii a determinat directoratul să militeze pentru construirea unui local special destinat școlii, „deoarece lipsa unui local bun formează una din principalele piedici la progresul studiilor”, iar „nici o altă casă din Galați nu corespunde pentru o școală superioară, chiar dacă s-ar plăti o chirie dublă, față de chiria de azi” (dintr-un memoriu al directorului I. G. Munteanu, către Primăria Galați, din anul 1906).

Terenul ales – pus la dispoziție de către Primărie – a fost cel de la întâlnirea străzilor Mavramol, Lascăr Catargiu (str. Gării de astăzi) și Spitalului (str. Alexandru Carnabel), unde între anii 1841 și 1892 funcționase Spitalul Spiridoniei. Fondurile necesare construcției au fost acoperite de Camera de Comerț și Industrie, Primăria orașului, negustorimea locală și populație, prin subscripție publică. Multe personalități culturale de prestigiu, precum actrița Fany Tardini, și-au pus la dispoziție serviciile, în mod gratuit, pentru ca veniturile obținute din reprezentațiile lor să fie puse la dispoziția proiectului.

Prima aripă a clădirii, cea de pe latura străzii Gării, a fost ridicată între anii 1922-1927. Cea de-a doua, de pe latura străzii Carnabel, a fost terminată în 1932 și a găzduit Școala comercială de fete. La mijlocul anilor 1930 clădirea găzduia așadar întregul învățământ gălățean de profil, reunind școlile de băieți și fete în „Liceul Comercial «Alexandru Ioan I Cuza», plus Academia Liberă de Export. 

Clădirea are 90 de săli spațioase, aerisite, și un amfiteatru încăpător, de 300 de locuri, care reunește cele două aripi. În momentul construcției sale, era un imobil modern, încălzit prin centrală electrică proprie. La ultimul etaj se aflau dormitoare pentru 120 de elevi interni. Numele a doi dintre constructori – arhitecții Guido P. Marion și A. Romano – se păstrează înscrise pe o plăcuță de marmură atașată de fațada dinspre strada Carnabel.

În anul 1940, imobilul a fost grav avariat de marele cutremur, fiind necesară întreruperea cursurilor. După reparare, el a continuat să găzduiască activitățile instituției până în anul 1953, atunci când ele au fost mutate în localul de pe strada Egalității nr. 8 (actuala Școală nr. 24).