Articol documentar realizat cu susținerea Prutul S.A.
Istoria clădirii care adăpostește astăzi sediul central al Bibliotecii Județene „V. A. Urechia” este strâns legată de istoria portului Galaților și de importanța lui în orizont politico-strategic și economic.
Introducere
În sec. XV (de când datează și prima atestare a orașului), turcii otomani au cucerit porturile Chilia și Cetatea Albă din Sudul Basarabiei, iar Galațiul a rămas singurul port din Principatul medieval al Moldovei, ceea ce i-a mărit statutul și rolul în desfășurarea comerțului intern și extern.
În următoarele secole orașul a fost afectat de numeroasele războaie dintre Imperiul Otoman și cel Țarist, dar navigația fluvială și comerțul au continuat să se dezvolte. Drept urmare, Marile Puteri ale Europei au început să își trimită aici reprezentanți permanenți, să deschidă birouri de legătură și consulate.
În sec. XIX Galațiul a beneficiat puternic de pe urma statutului de porto franco (primit în 1837), adică de „port liber”, scutit de anumite cerințe fiscale. Orașul a primit un imbold considerabil din punct de vedere economic și a devenit unul dintre cele mai importante porturi dunărene. Până în cea de-a doua jumătate a secolului el s-a dezvoltat într-un nod de rețea în comerțul internațional, în special pentru grâne și cherestea. Activitatea sa comercială a crescut atât de mult în densitate încât, în perioada interbelică, orașul a ajuns să găzduiască, la o populație de 100 000 de locuitori, consulatele a peste 20 de țări din întreaga lume.
Semnificația sa economică și strategică a fost evidențiată prin faptul că aici a fost instalat unul dintre sediile Comisiei Europene a Dunării, prima autoritate interguvernamentală privind navigația și comerțul pe fluviu, în special la gurile sale de vărsare. Un al doilea sediu era la Sulina.
Contextul internațional
Până la Războiul Crimeii (1853-1856), gurile de vărsare ale Dunării au fost administrate de ruși, după ce aceștia preluaseră regiunea de la otomani, pe care îi învinseseră în războiul din 1828-1829. Turcia predase atunci și românilor o serie de porturi (Turnu Măgurele, Giurgiu, Brăila). Pe fondul propriilor interese geostrategice și economice, politica de la Sankt Petersburg a avantajat în mod deliberat activitatea portului Odessa. În consecință, rușii nu s-au îngrijit de zona Dunării de Jos, lăsând-o dimpotrivă să se degradeze, ignorându-i nevoile de sistematizare a circulației fluviale și eșuând în a administra corespunzător lucrările de întreținere a canalelor navigabile.
Încă de la începutul secolului, celelalte Mari Puteri europene au devenit vigilente față de raportul de forțe al imperiilor Țarist și Otoman și față de maniera în care destabilizarea acestuia putea afecta status quo-ul politic și economic al continentului. Marea Britanie, în special, a căutat să tempereze atât puterea otomanilor cât și influența crescândă a rușilor în Balcani, mai ales pe Marea Neagră.
La mijlocul secolului al XIX-lea, Imperiul Britanic era direct interesat de comerțul de la Gurile Dunării. În deceniul anterior Războiului Crimeii, producția lui agricolă fusese grav afectată (de secete, mana cartofului, lipsa forței de muncă), iar Anglia se afla în criză de aprovizionare alimentară. Legile comerciale protecționiste exersate până în acel moment fuseseră ridicate (în 1846), admițându-se importul de cereale pentru a acoperi nevoile de consum ale populației englezești. Astfel, pentru a putea relaționa ușor cu Principatele românești, unul dintre cei mai productivi furnizori de cereale ai Europei, Marea Britanie avea ca obiectiv imperios liberalizarea comerțului pe Dunăre și Marea Neagră. Chestiunea era de maximă importanță pentru diplomația londoneză, deoarece numărul vaselor britanice ce soseau la Galaţi şi Brăila pentru a încărca cereale se afla în creştere exponenţială, de la circa 10 vase în anii 1830 la câteva sute după anul 1846. Un alt punct de interes pentru politica comercială britanică era faptul că țările române se dezvoltaseră într-o foarte atractivă piață de desfacere a produselor de manufactură englezească.
Datorită acestor considerente, dar și unui complex mult mai larg de motivații politico-strategice ale Marilor Puteri europene în relație cu extinderea autorității Imperiului Țarist asupra zonei balcanice, după învingerea rușilor în Crimeea, acestora le-a fost luată de sub administrare zona Gurilor Dunării și blocat accesul direct la ele prin transferarea teritoriului sud-basarabean (județele Cahul, Bolgrad și Ismail) către Principatul Moldovei. Mai mult, pentru ca libertatea și securitatea comerțului pe Dunăre să fie garantate și protejate, în anul 1856 a fost înființată Comisiunea Europeană a Dunării (C.E.D.). Ea era formată din reprezentații Marii Britanii, Franței, Imperiului Habsburgic, Prusiei, Regatului Sardiniei, și ai imperiilor Țarist și Otoman, ca entități ce nu puteau fi excluse din dialog și care, pe deasupra, trebuiau supravegheate îndeaproape.
Instituția a luat sub grijă colectivă monitorizarea navigației și comerțului pe Dunăre. Principatul Moldovei a avut, la început, doar rol consultativ. Românii au devenit membri cu drepturi depline ai Comisiunii doar după câștigarea independenței statale și încorporarea Dobrogei, în urma războiului din anii 1877-1878. De altfel, demersurile lor politico-militare fuseseră sprijinite tocmai ca accesul european la Marea Neagră să fie protejat (și) de un stat pro-occidental viabil.
Pentru date suplimentare și analize complexe privind activitatea Comisiunii Europene poate fi consultat portofoliul vast al domnului Constantin Ardeleanu, profesor de istorie modernă la Universitatea „Dunărea de Jos“ din Galați și long-term fellow la New Europe College din București, cercetător specializat în istoria socioeconomică a sud-estului Europei, cu interes special pentru regiunea Dunării și a Mării Negre.
Activitatea C.E.D., pe (foarte) scurt
Comisiunea și-a început activitatea la Galați chiar din anul 1856 și a funcționat sub caracter internațional până în 1938.
În cele 8 decenii de existență, ea a amenajat sistematic cursul inferior al Dunării, pentru a optimiza navigația fluvială și maritimă:
- fluviul a fost constant dragat,
- Brațul Sf. Gheorghe a fost regularizat,
- Brațul Sulina a fost amenajat pentru circulație maritimă. Prin noua sa formă, el a scurtat cu aproape 250 km distanța dintre Tulcea și Marea Neagră.
Activitatea C.E.D. a contribuit masiv la dezvoltarea social-economică a regiunii Dunării de Jos. Pe lângă dezvoltarea continuă a portului Galați, radical transformată a fost Sulina, care a fost modernizată din temelii și a devenit, dintr-un sat de pescari, un oraș cosmopolit la rândul său, unde „nici lăptar dacă erai nu puteai să îţi faci treaba dacă nu ştiai mai multe limbi” (Gheorghe Jurgea-Negrilești, Troica amintirilor).
C.E.D. a extins în spațiul românesc practici social-economice moderne, precum indemnizarea funcționarilor internaționali, asistența medicală gratuită, avansurile salariale rambursabile sau drepturile de pensionare.
Organismul internațional al C.E.D. a fost desființat în 1938, la presiunile statului român, în interiorul căruia existaseră încă de la început voci ce blamaseră faptul că maniera de organizare a autorității juridice a Comisiunii reprezenta, în fapt, o ingerință asupra suveranității naționale. În locul ei a fost înființată Administrația Dunării de Jos, organism aflat sub controlul țării (Aranjamentul de la Sinaia). Și aceasta va fi desființată, în anul 1940, prin intervenția Germaniei Naziste (Aranjamentul de la Viena). Entitatea administrativă asupra Dunării de Jos a fost dizolvată complet în 1948, de către regimul socialist. În locul ei s-a format la Budapesta o Comisie a Dunării care funcționează și astăzi, continuând să monitorizeze regimul navigației pe Dunăre.
Palatul C.E.D.
Atunci când au ajuns în oraș în anul 1856, unii dintre delegații Comisiunii Europene au fost mai întâi găzduiți la marele han Ventura (aflat pe locul viitorului Palat de Justiție al orașului, astăzi sediul Universității „Dunărea de Jos”). Apoi, pentru ei au fost aranjate chirii în casele unora dintre dregătorii orașului: Dimitrie Cordali, comisul Haralambie Macri, paharnicii Nicolae Cucule și Gheorghe Baldovici, negustorul Marcu Thal, frații Șlingher. La fel, ședințele de lucru ale Comisiunii se desfășurau în saloanele unora dintre aceste imobile, deoarece ea nu a avut din start un sediu propriu.
Inițiativa de construcție a unui local a apărut în anul 1884. Documentele de arhivă arată că generalul Pencovici, reprezentantul regatului român, a cerut în acel an ca municipalitatea să numească oferte de loturi disponibile la prețuri avantajoase. O primă posibilitate discutată fusese aceea a unui spațiu din vecinătatea pensionului catolic Notre Dame dar, în final, locul ales a fost acela de pe strada Mihai Bravu.
Lucrările de construcție au durat între anii 1893 și 1896. Unele surse indică drept constructor Societatea Română de Construcții și Lucrări Publice, al cărei președinte era prințul D. Ghica. Este posibil ca de planurile și ridicarea imobilului să se fi îngrijit inginerii C. F. Robesco și Robert Effingham Grant, constructorul Podului Grant din București.
Robert a fost fiul lui Effingham Grant, secretarul consulului general britanic la București, Robert Gilmour Colquhoun (mandat 1837-1859), și al Zoei Racoviță. La venirea sa în România ca angajat al Foreign Office, Grant (tatăl) avea numai 16 ani. după plecarea consulului Colquhoun, Effingham s-a retras din diplomație și a devenit un antreprenor de valoare. A deschis una dintre primele turnătorii din București – Fonderia E. Grant et comp. Belvedere – și primul atelier de prelucrare a tutunului din țară – Manufactura de tutun Belvedere. Parcelând terenul din jurul manufacturii și vânzându-l muncitorilor săi, Grant a dat naștere la ceea ce va deveni cartierul Regie. La mijlocul anilor 1860 deschide o nouă afacere inovativă – prima seră de orhidee din România.
Sora lui Effingham, Mary, cu un an mai mare, avea să devină Maria, soția lui C. A. Rosetti. Ferventă susținătoare a unirii Principatelor Române, ea a fost imortalizată de pictorul Constantin Daniel Rosenthal drept chipul României Revoluționare. A fost, se poate spune, prima femeie ziaristă din spațiul românesc, redactând aproape singură publicația Mama și copilul.
În timpul Primului Război Mondial (1917), Palatul Comisiunii Europene a fost bombardat de către trupele bulgaro-germane, fiind distrus aproape în totalitate de incendiul rezultat (în picioare au rămas doar pereții exteriori și câțiva dintre pereții interiori). Clădirea a fost reconstruită în anii 1922-23, „mai măreț, cu 3 etaje” (conform lui Gheorghe N. Munteanu-Bârlad), de către Societatea Română de Întreprinderi din București, prin delegatul ei la Galați, Teissier.
Din vechiul interior al Palatului ne rămân descrieri și imagini ale decorațiunilor și obiectelor de mare finețe ce marcau eleganța sobră a instituției și reprezentanților săi, precum lambriurile de lemn nobil ori statuetele din bisquit de Sèvres. Monograma și inițialele Comisiunii personalizau și împodobeau, prin estetica lor deosebită, tacâmuri și sfeșnice de argint, servicii de masă din porțelan delicat, ori seturi rafinate pentru cafea și ceai, fabricate în unele dintre cele mai prestigioase ateliere internaționale.
După ce instituția a fost desființată de regimul comunist, în fostul ei sediu a fost instalată, în anul 1968, biblioteca județeană. În anul 2022, Palatul a primit la Bruxelles titlul de Marcă a Patrimoniului European. În România, acesta a mai fost oferit doar Memorialului Victimelor Comunismului și al Rezistenței de la Sighetu Marmației.
Yachtul Carolus Primus
În anul 1909 Comisiunea cumpără yachtul oceanic Oithona, construit în șantierele navale din Glasgow. Redenumit în onoarea regelui Carol I al României, el a fost un model de rafinament și lux, dar și de modernitate, având o istorie împletită cu cea a elitelor europene de cel mai înalt rang.
Yachtul a fost folosit de către C.E.D. pentru nevoile de transport ale delegaților săi, dar și pentru evenimente mondene de mare clasă, precum festivități și croaziere, la care erau invitate cele mai reprezentative nume ale protipendadei locale și internaționale.
În patrimoniul Bibliotecii „V. A. Urechia” se păstrează Cartea de onoare a vasului, pentru perioada 1909-1939, care cuprinde, pe mai mult de 240 de pagini, semnăturile a sute de pasageri iluștri: familia regală română, membri ai familiilor regale europene, nobilitate, înalți demnitari, mari negustori și industriași, personalități culturale.
Luxoasele croaziere din Marea Neagră și Marea Mediterană ne rămân astăzi descrise fragmentar în memoriile epocii, precum cele ale lui Gheorghe Jurgea-Negrilești, nepotul lui Piotr de Kartamishchev, consulul general al Rusiei la Galați și delegatul țării sale la C.E.D. Amintirile de copil ale acestuia sunt uneori deficitare și înșelătoare în ceea ce privește acuratețea absolută a informațiilor, dar neîndoielnic atrăgătoare prin savoarea imaginilor unor vremuri de mult apuse, cele ale Belle Époque-ului antebelic.
Din ceea ce ne prezintă boiernașul român, yachtul ar fi fost construit în șantierele firmei scoțiene Simpson, Strickland and Co (una dintre primele companii specializate în producerea motoarelor cu abur pentru uzul navelor maritime) și asigurat de Lloyd’s of London (una dintre cele mai vechi și mai prestigioase companii englezești, fondată în anul 1652). Deosebit de elegantă și luxoasă, nava fusese comandată de lordul Englis, figură strălucită a elitei europene. Cunoscut pentru petrecerile sale galante, unde înalta clasă urma în mod natural o etichetă și un protocol ridicate la rang de artă socială, Englis ar fi fost, precum mulți alții de rangul său, un promotor al modernității prin convingere, dar mai cu seamă prin plăcerea confortului și satisfacția deferenței egalilor săi. „Din apreciere peste măsură pentru șampanie”, cum se observa, cu amuzament respectuos, în epocă, el ceruse ca nava să îi fie înzestrată cu cele mai noi tehnologii ale vremii – o „instalație” Linde, prima formă a frigiderului modern, dar și lumină electrică – lucruri ce stârneau fascinație și admirație absolută, atât în pasagerii invitați în voiajurile transatlantice ori mediteraneene ale yacht-ului, cât și în rândul publicului încântat de poveștile extravagante ale rubricilor mondene din gazete. De altfel, o anume formă de extravaganță, având însă urmări nefericite, a fost motivul pentru care nava avea să ajungă, câțiva ani mai târziu, să își schimbe proprietarul. Înveselit de desfătarea uneia dintre marile sale petreceri, lordul a avut capriciul unei curse de înot, direct în ținuta de mare gală, dar nu a mai ajuns să se bucure de victoria care i-ar fi fost oferită, în semn de stimă, de invitații săi. După ce și-a văzut soțul dispărând sub apele Mediteranei, lady Englis ar fi vândut yacht-ul degrabă, pe mai puțini bani decât valora, astfel „făcând norocul” elitei românești, care avea să petreacă săptămâni de desfătare la bordul său, în croaziere pe Dunăre și Marea Neagră.
Alte surse ne vorbesc despre faptul că Oithona ar fi fost într-adevăr construit în Glasgow, dar în șantierele inginerului Patrick McNab Inglis (tatăl său fusese fondatorul afacerii). Dincolo de evidenta potrivire a numelor, nu se găsesc date despre viața sau eventualul statut nobil al proprietarului.
Inginerul C.E.D., Charles Hartley, și moștenirea familiei sale la Galați
Pe strada Domnească, la actualul număr 98, se găsește un imobil utilizat în prezent drept sediul Direcţiei Județene pentru Agricultură și Dezvoltare Rurală.
Construită în anii 1920, casa i-a aparținut, se pare, lui Albert Hartley, presupusă rudă a renumitului inginer englez Charles Hartley, angajat al Comisiei Europene a Dunării, care a avut în grijă cartografierea fluviului și proiectarea lucrărilor de regularizare a navigației la Gurile sale de vărsare. Importanța și calitatea muncii lui Charles Hartley i-a adus supranumele de „părintele Dunării”. La nici 30 de ani, Charles Hartley devenise deja unul dintre cei mai apreciați ingineri din Imperiul Britanic. După ce a participat la Războiul Crimeii, el a fost numit inginer-șef al lucrărilor supervizate de C.E.D. în regiunea Galați – Sulina. A exercitat funcția în mod direct până în 1872, după care a rămas, până în 1907, consultant al Comisiei, coordonând activitatea de regularizare a ceea ce va deveni marele canal al Sulinei, accesibil navelor maritime. Tot în 1907 Charles Hartley a fost ales membru de onoare al Academiei Române. Proiectele sale ulterioare au numărat sistematizări ale unor râuri, fluvii și porturi din întreaga lume (râul Mississippi în SUA, râul Scheldt în Europa, Don și Nipru în Europa de Est, Canalul Suez, porturile Trieste, Odessa, Constanța, Burgas, Varna, Durban în Africa de Sud). Revenind la casa din Galați, aceasta apare în arhive ca aparținând, în 1929, lui Albert Hartley. În 1940 el a vândut-o unui anume Charles Bendel, mare negustor de cherestea, care ulterior a dat imobilul în chirie Ministerului Muncii. În anii 1950 clădirea a fost naționalizată de regimul comunist.
Varia
- Înalții demnitari, dar și funcționarii de nivel superior de la Comisia Europeană a Dunării se găseau pe lista membrilor fondatori ai Lojii Masonice «Discipolii lui Pythagora» din Galați (întemeiată în anul 1865).
- Pe 19 noiembrie 1892 este găsit decedat, în odăile sale din casele Comisiunii, secretarul Henri Bellenger.
- În 1893, după ce Ion Bălăceanu, reprezentantul României în C.E.D., a fost trimis ministru plenipotențiar la Londra, locul său a fost ocupat de generalul E. Pencovici, care deținuse funcția și în trecut. Soția sa, Corina, făcea parte din familia Dall’Orso (a se vedea Personalități). În același an, cuplului i se naște un băiat, Mihail.
Surse bibliografice:
- Vocea Covurluiului, An I, 1892, diverse ediții
- Covurluiul, An I (1892), An II (1893), diverse ediții
- Valentin Bodea, Monumente istorice și personalități din orașul Galați, Editura Sinteze, 2015
- Gh. Jurgea-Negrilești, Troica amintirilor. Sub patru regi, ed. III, Polirom, Iași, 2016
- Patrick O’Brien, Jurnalul unei călătorii în Principatele Dunărene în toamna și iarna anului 1853, traducere, introducere și note de Constantin Ardeleanu, Humanitas, 2016
- Ion Lucian Mehedinți, O generație a Galațiului între două sisteme politice, economice și sociale (1944-2014), Editura Fundației Universitare Dunărea de Jos, Galați, 2015
- Gheorghe N. Munteanu-Bârlad, Galații, 1927
- Elena-Ingrid Bahamat, „Spaţiu privat în oraşul Galaţi (1883-1914). Atitudini şi stări de spirit”, în Danubius, 1/2008
- Elena-Ingrid Bahamat, „Timp liber şi mondenitate în Galaţii sfârşitului de secol XIX şi începutului de secol XX”, în Danubius, nr. 1/2009
- Marius Mitrof, „Scurte referinţe istorice ale imobilului din Galaţi, str. Domnească, nr.102”, în Dunărea de Jos, nr. 214, nov. 2019
- Adrian Pohrib, „Loja Masonică Discipolii lui Pythagora din Galaţi (1865-1935). Scurt istoric şi documente”, în Danubius, nr. 1/2013
- Informații preluate de la domnul Ion Cașu, cercetător al arhivelor gălățene
