Articol documentar realizat cu susținerea Prutul S.A.
Cunoscută astăzi nu numai vizitatorilor orașului, ci și majorității localnicilor drept Teatrul Dramatic gălățean, impunătoarea clădire aflată în vecinătatea Palatului Prefecturii a avut, la origine, tot o menire social-culturală, și s-a aflat în relație de proprietate morală și patrimonială cu o altă mare entitate locală, Biblioteca „V. A. Urechia”.
Vasile Alexandrescu Urechia
Născut la Piatra Neamț, în anul 1834, a fost descendent al unei spițe vechi de boieri dregători, a cărei genealogie poate fi retrasată până în secolul XV. Încă de copil, a fost educat în spiritul culturii fine, occidentale, liberale. După ce a făcut primele cursuri școlare în casele boierului Dumitrache Stan din Piatra Neamţ, apoi la pensionul privat ținut de elveţianul Ballif în Iași, în anul 1844 a fost admis ca bursier la Academia Mihăileană. Pe fondul revoluției de la 1848, aceasta este închisă, fiind considerată un „cuib de agitație naționalistă”, dar ulterior redeschisă, Urechia fiind păstrat ca pedagog. În 1855, cu sprijinul Societății pentru ajutorarea tinerilor români la învăţătură, a ajuns la Paris, unde și-a luat bacalaureatul un an mai târziu. A studiat apoi Literele și Filosofia la Sorbona. A început să colaboreze cu diverse publicații pariziene și s-a alăturat grupului liberal de propagandă politică și culturală românească. În 1858 s-a înapoiat la Iași și s-a angajat ca profesor de limba română și latină, de istorie și literatură la clasele din cadrul viitoarei Universități. În 1864 s-a mutat la București, unde a luat concursul catedrei de istoria românilor și literatura română la Universitate. În această perioadă a început să studieze asiduu în arhive străine (Spania, Italia, Franța). De-a lungul anilor, a ocupat funcții diverse în înaltul aparat politic și administrativ al statului, inclusiv postul de ministru al Instrucțiunii și Cultelor. A avut mandate multiple de parlamentar, primul contact cu Galații avându-l în 1869, când a fost numit deputat de Covurlui.
Cu o carieră lungă și foarte bogată, a fost unul dintre cei mai mari oameni ai culturii românești din secolul al XIX-lea, contribuțiile sale la dezvoltarea fondului ei patrimonial înșirându-se nenumărabile. Figură omniprezentă în inițiativele de întemeiere a marilor proiecte și instituții culturale naționale, se numără printre fondatorii Academiei Române, Ateneului Român, Ligii Culturale. Între 1891 și 1901, anul dispariției sale, a lucrat la monumentala Istorie a românilor în 14 volume și la Istoria şcolelor de la 1800-1864, în 4 volume.
Având în repetate rânduri calitatea de senator de Galați ori deputat de Covurlui, și-a legat profund viața de cea a orașului, fiind unul dintre promotorii neobosiți ai propășirii sale culturale, economice și politice. Darul său cel mai de preț (nu singurul, dar cel care realmente i-a imortalizat personalitatea în memoria seculară a comunității), a fost biblioteca publică ce îi poartă până astăzi numele.
Biblioteca Urechia, instituție morală a Galaților
Gânduri de a compune un fond de carte pentru uzul general al populației gălățene au existat și înainte de demersurile concentrate ale lui V. A. Urechia. Din pricini diverse (lipsa experienței și a maturității sistemului profesional-administrativ al statului, lipsa fondurilor, a spațiilor corespunzătoare, nivelul scăzut al alfabetizării și al interesului public pentru acte educaționale și culturale), până înspre ultimele decenii ale secolului al XIX-lea climatul social nu s-a arătat propice stabilizării și dezvoltării unor asemenea inițiative. În fapt, acțiunea lui V. A. Urechia avea să se distingă drept singura care a avut șansa unor circumstanțe, deopotrivă pre-existente și create, care să îi ofere longevitate.
Bazele instituției au fost create în anul 1889, atunci când Urechia a solicitat ca Ministerul Cultelor și Instrucțiunii Publice să îi accepte o donație de cărți și alte bunuri (tablouri, stampe, medalii, suveniruri ale unor personalități ilustre) în vederea înființării în Galați a unei biblioteci publice, eventual și a unui mic muzeu popular. În anul următor, Bibliotecii i-a fost emis decretul regal de constituire.
Eu, V. A. Urechiă, profesor la Universitatea din București, dăruiesc liceului din Galați biblioteca mea, compusă din 3000 până la 3500 volume, cu condițiunile următoare:
Darul se va accepta în numele acestui liceu de către D-nul Ministru al Cultelor și Instrucțiunii Publice.
După autentificarea acestui act, se va recunoaște prin decret regal această bibliotecă ca fiind publică și se va da numele de „Biblioteca Urechiă”.
Niciodată și sub nici un cuvânt colecțiunea dăruită de mine nu se va putea strămuta din Galați, nici se va putea dărui altei școli.
Pe cât timp voiu trăi îmi rezerv dreptul de a lua în fiecare an câte 100 până la 150 de volume din colecția ce dăruesc, neputând lua altele decât restituind pe cele deja primite.Voi subscrie un inventar al cărților ridicate de mine, care se va desființa la înapoierea volumelor.
Îmi rezerv dreptul cât voi trăi să denunț guvernului orice încercare de natură a împuțina sau a nu face să prospere biblioteca. Dealtminteri această bibliotecă va fi supusă legilor și regulamentelor speciale pentru bibliotecile statului.
(Extras din „Actul de dar” pentru legalizarea donației)
Meritul și totodată șansa inițiativei lui Urechia a fost faptul că în favoarea acumulărilor patrimoniale, esențiale pentru progresul și trăinicia bibliotecii, funcționau prestigiul său personal și poziția politico-socială, cea a unuia dintre membrii marcanți ai elitei naționale. Prin legăturile sale cu autoritățile de cel mai înalt nivel, Urechia a reușit să atragă, de-a lungul anilor, contribuții valoroase la mărirea cantitativă și calitativă a fondului de carte. Ne gândim, de pildă, la prețioasa donație făcută în anul 1894 de către regele Carol I, ori la faptul că Academia Română s-a angajat să transmită Bibliotecii, începând cu același an și cel puțin până în anul 1906, câte un exemplar din toate cărţile primite de la autori şi tipografi.
Donația regală a fost rezultatul direct al unei vizite făcute la Galați în anul 1893 de către Carol și ministrul Dimitrie Sturdza. După turul ghidat al bibliotecii, ținut de Urechia personal, cei doi au primit să participe la sporirea colecțiilor sale. După ce s-a interesat de natura materialelor care ar fi de folos pentru cititori, Carol I s-a îngrijit ca în doar câteva luni să fie trimise la Galați 52 de volume în limba franceză, editate la Paris între anii 1870-1893, cuprinzând 39 de titluri dintr-un spectru larg de domenii: geografie, litere, artă, fizică, istorie, religie, sociologie, morală, antropologie, biologie, agronomie, economie, pedagogie, botanică, chimie. Din păcate, din această donație semnificativă atât din punct de vedere istorico-documentar, cât și bibliologic și bibliofilistic, nu s-au păstrat până astăzi decât 35 de volume. Ele pot fi consultate la secția Colecții Speciale a Bibliotecii.
Primul local al Bibliotecii a fost instalat în Liceul de băieți „Vasile Alecsandri”. Parteneriatul a fost unul natural, firesc, cântărind greu nu numai simbioza morală dintre cele 2 instituții, ci și legăturile directe avute de Urechia cu școala (în anul 1867, ca secretar general al Ministerului Cultelor și Instrucțiunii Publice, el insistase pentru înființarea gimnaziului; în anul 1887, tot el susținuse transformarea lui în liceu). Biblioteca se afla în aripa dreaptă a clădirii și ocupa toată fațada etajului, în 5 încăperi. Fizic, soluția nu fusese în întregime o alegere, ci o necesitate, lipsind alte spații corespunzătoare. De altfel, amplasamentul trebuia să fie temporar, V. A. Urechia având încă din anul 1897 planul unui mare Palat cultural pentru oraș, în care să se reunească biblioteca, muzeul și activități culturale diverse (conferințe și cursuri publice, spectacole, baluri, serbări ș.a.) care să anime și să hrănească gustul populației pentru cultură și educație. În relație cu statutul politic, economic și social al Galaților, proiectul era considerat fundamental pentru propășirea identității naționale românești în interiorul țării, dar și în regiunea de graniță cu populația din Basarabia.
Societatea Culturală „V. A. Urechia
V.A. Urechia nu a mai avut răgaz să își vadă îndeplinit planul pentru Palatul gălățean. La 2 ani după dispariția sa, în 1903, Societatea corpului didactic a convocat adunare publică pentru a stabili un comitet și o strategie de strângere a fondurilor pentru proiect. Printre cei însărcinați cu demararea și supravegherea demersurilor au fost numiți episcopul Pimen Georgescu, generalul Pencovici (delegatul CED), primarul Ion Bastache, prim-președintele Tribunalului (D. G. Maxim), directorul Liceului Alecsandri (Gr. Guțu). Primele donații publice au venit de la elevii Liceului, apoi din partea Societății corpului didactic însăși.
Deoarece progresele erau foarte lente, în anul 1919 a fost constituită Societatea Culturală „V. A. Urechia”, o formă mai înaltă de coordonare și patronaj al proiectului. Conform statutelor sale, scopul Societății era răspândirea culturii în general şi propagarea culturii româneşti în special, prin toate mijloacele şi sub toate formele. Pentru înfăptuirea acestuia era necesară, la nivel practic, construirea Palatului imaginat de Urechia, care să fie demn de nepreţuita avere lăsată moştenire de acesta şi totodată demn de statutul orașului Galaţi, care își propunea să devină un focar și mai „virulent” de cultură la Dunărea de Jos.
Calitatea morală a unui asemenea plan i-a elevat nivelul de perspectivă. Căpătând importanță națională, Societatea Culturală „Urechia” a solicitat și patronaj pe măsură. Pe listele sale se adaugă membri de înaltă onoare, precum regina Maria, mitropolitul Miron Cristea, chiriarhii Moldovei, Dunării de Jos, și Chișinăului, rectorii universităților din București, Iași, Cluj, și Cernăuți, președintele și secretarul Academiei Române și ai altor asociații de cultură românească, profesorul Nicolae Iorga, fiii lui Urechia, Alecu și Nestor. Din anul 1921 au devenit membri de onoare toate persoanele sau instituțiile care donau cel puțin 10 000 de lei pentru proiect. Dintre personalitățile locale, îi remarcăm aici pe industriașul Max Auschnitt, bancherul Auguste Dall’Orso (prin Banca Marmorosch Blank), ori negustorul Damian Drăgănescu.
În liniile viziunii și misiunii sale, în anii 1922-1924 Societatea „Urechia” a încercat să reunească în cadrul Ateneului gălățean toate societăţile asemănătoare din oraș. Printre ele, Cercul Cultural „Alexandru Vlahuţă”, Biblioteca şi Cercul Cultural „Lyra”, Aşezământul Cultural „Max Nordau”, Biblioteca şi Cercul Cultural „Ranetti Roman”. De asemenea, ea a întreţinut relaţii culturale cu toate consulatele și cu delegații statelor membre ale Comisiunii Europene a Dunării, atrăgând astfel conferențiari și invitați la diversele reuniuni ştiinţifice şi culturale pe care le organiza, sau donaţii de cărţi, periodice, materiale documentare către Bibliotecă.
Eforturile de ridicare a Palatului Cultural
În vara anului 1921 Societatea a cumpărat de la Elena Carp, descendentă a familiei lui Panaite Malaxa, terenul pe care avea să se construiască Palatul. Aici se afla deja un imobil, iar procesul de transfer al proprietății a intrat în litigiu, deoarece au existat intervenții atât din partea moștenitorilor lui Malaxa, cât și din partea Ministerului Instrucțiunii, care avea chirie pe localul respectiv pentru internatul Școlii normale de fete „Regina Elisabeta”. De aceea, Societatea Urechia nu a intrat în posesia terenului decât în 1927-1928.
Banii necesari construcției se strângeau încet, prin cotizațiile membrilor Societății Culturale, liste de subscripție publică, donații, vânzări de cărți poștale, loterii, conferințe, spectacole, baluri, serbări ș.a.m.d. Mari oameni de cultură din țară și străinătate au venit special la Galați și au susținut evenimente publice, pentru a dona câștigurile în favoarea proiectului. Toate eforturile de colectare au continuat până la Marea Criză.
După anul 1924, după ce fusese deja respins un proiect prea costisitor, Societatea a deschis concurs pentru planurile Palatului, câștigat de arhitectul bucureștean Ion D. Enescu. Anteproiectul acestuia se găsește și astăzi în patrimoniul Bibliotecii, păstrat la secția Colecții Speciale. Tot Enescu a supravegheat lucrările, executate în antrepriză de inginerul Margulius.
Autorizația de construcție, plus scutirea de taxe pe acțiune, având în vedere scopul cultural și de utilitate publică a viitorului stabiliment, au fost solicitate în anul 1934. În acel an Palatul a fost ridicat la roșu. Pentru terminarea construcției au fost necesare noi apeluri pentru fonduri. Donațiile publice și fondurile alocate de Primărie (mereu mai mici decât solicitările) au fost baza investițiilor. În 1936 clădirea se afla încă în construcție. Primăria dădea, în acel moment, 1 milion de lei, iar 25 000 de lei veneau dinspre Victor Slăvescu, fost ministru, președintele organizației liberale de Covurlui. Camera de Comerț și Industrie se angaja și ea să ofere 100 000 lei.
Clădirea a fost terminată în 1940, dar fără finisări și dotări. Cu toate acestea, în ea a fost mutată Biblioteca, în „prima cameră cu fața spre sud din etajul de sus”. Mult așteptata „instalare în casă proprie” nu a avut șansa stabilității. Din pricina războiului, în anul următor Biblioteca a fost evacuată la Caracal.
În 1941 avocatul gălățean I. E. Vasiliu, atunci președinte al Societății, a solicitat sprijin bănesc guvernamental pentru încheierea amenajării clădirii, dar răspunsul întors de la Ministerul Instrucțiunii și de la Ion Antonescu, președintele Consiliului de Miniștri, a fost negativ. Conform unui raport solicitat Societății Urechia de către Ministerul Culturii, în anul 1942 se cheltuiseră pentru Palat 9 milioane de lei și mai erau necesare încă 11 milioane și jumătate! Din acestea, 4,5 milioane au fost alocate în anul 1943 de către Guvern și Primărie.
În anul 1946 însă, Palatul a fost rechiziționat de armata sovietică, pentru a-i servi drept Casă a Ofițerilor. El avea, la acel moment, deja amenajată o sală de spectacole cu peste 350 de locuri.
În anul 1948 a revenit în localul său Biblioteca.
În anul 1949 Palatul a fost luat din custodia Ministerului Învățământului și predat celui al Artelor. Societatea Culturală „Urechia” a fost dizolvată, întregul ei patrimoniu trecut în cel al statului. Biblioteca a fost menținută în clădire până în anul 1954, ulterior evacuată în favoarea Teatrului de Stat. Activitatea acestuia a debutat în 1955.
În perioada 1955-1957 au fost făcute reamenajări ale esteticii simbolice a imobilului. Pe fronton a fost adăugat altorelieful din piatră artificială, cu scene inspirate din miturile populare românești împletite cu miturile antice. Sculptura a fost făcută de Mac Constantinescu, în colaborare cu Andrei Ostap, Nestor Culluri și Ion Tureatcă.
Mac Constantinescu, pseudonim al lui Mihail Filip, s-a născut în 1900 la Charlottenburg și a studiat la Academia de Arte Frumoase din București, Academia liberă de sculptură, desen și pictură, apoi la Paris și Roma. A creat lucrări decorativ-monumentale pentru instituții reprezentative din capitală și din țară (v. fațada Facultății de Drept din București, panourile laterale ale Palatului Victoria, distruse de bombardamentele anului 1944, o parte a basoreliefurilor Arcului de Triumf), ori lucrări reprezentative pentru țară, expuse în străinătate (v. complexa friză cu tematică istorică realizată pentru Pavilionul românesc de la Expoziția Internațională din 1939, organizată la New York). La Galați, a fost autorul planurilor pentru Fântâna Arteziană din Grădina Publică.
Triunghiul Palatelor
La începutul celui de-al Doilea Război Mondial, pe fondul creșterii demografice a orașului, a necesității de extindere a loturilor de case, dar și a nevoii de acoperire a unor considerente militare și strategice, Galațiul a fost re-evaluat din punct de vedere edilitar. Organelor competente ori interesae le-au fost solicitate propuneri privind posibila organizare viitoare a orașului. Printre punctele luate în discuție a fost și faptul că pozițiile Palatului Administrativ, Palatului de Justiţie, respectiv Palatului Cultural „V. A. Urechia” erau suficient de apropiate încât, printr-o ușoară resistematizare a zonei, ele ar fi oferit oportunitatea de a se formula un cadru monumental potrivit cu centrul oraşului, care s-ar fi putut completa prin aşezarea viitoarei statui a Domnitorului Cuza Vodă.
Surse bibliografice:
- Gh. N. Munteanu-Bârlad, Galații, 1927
- Zanfir Ilie, Pompiliu Comșa, Galați. Ghid turistic, Editura Axis Libri, Galați, 2011
- Elena Emilia Lica, Localismul creator la Dunărea de Jos în perioada interbelică, Editura Istros a Muzeului Brăilei, 2003
- „Palatul Bibliotecii – Societatea Culturală – Palatul Cultural V. A. Urechia” în Nedelcu Oprea, Biblioteca Publică „V. A. Urechia” Galați. Monografie, vol. I, 2002
- Valentin Bodea, Monumente istorice și personalități din orașul Galați, Editura Sinteze, Galați, 2015
- Valentin Bodea, „Cultura în oraşul Galaţi (1918 – 1948)”, în Danubius, nr. 1/2019
- Dragoş-Cristian Căldăraru, „O descriere a oraşului Galaţi din anul 1942”, în Danubius, nr. 1/2019
- „Un milion lei pentru construcția Palatului cultural V. A. Urechia” în Vocea Galaților, 16 iunie 1936
- „Biblioteca orașului și-a început activitatea” în Viața Nouă, an II, nr. 149, 4 februarie 1950
