Articol documentar realizat cu susținerea Prutul S.A.
Instituția EPISCOPIEI DUNĂRII DE JOS, context istoric
Rădăcinile istorice ale Episcopiei, astăzi Arhiepiscopia Dunării de Jos, și ale tuturor instituțiile afiliate ei (seminarul teologic, școala de învățători) au fost constituite în Sudul Basarabiei, la Ismail, în anii ce au succedat Războiul Crimeei (1853-56). Prin Tratatul de la Paris și calculul strategic al Marilor Puteri europene, acela de a asigura slăbiciunea Rusiei pe termen lung prin îndepărtarea sa de la Gurile Dunării, Principatul Moldovei a primit în anul 1856 județele Cahul, Ismail și Bolgrad. Schimbarea administrației politice s-a oglindit natural în organizarea bisericească, teritoriul respectiv dezlipindu-se de eparhia Chișinăului. Pentru el a fost constituit, în 1857, un Consistoriu cu sediul la Ismail, o autoritate care să se îngrijească de toate afacerile bisericești ale regiunii. Cele mai vechi documente privind această înființare sunt decretele mitropolitului Moldovei, Sofronie Miclescu. În acestea este menționată și înființarea unui școli bisericești, precursoarea a ceea ce este astăzi seminarul teologic.
Primul cârmuitor al acestor instituții a fost arhimandritul Teoctist Scriban, născut Cristofor Bogatu la Botoșani, înrudit după mamă cu neamul Scribanilor și luat sub grija acestora. Călugărit chiar în anul 1857, el a primit în slujbă cârmuirea duhovnicească a Sudului Basarabiei, colț de țară locuit de ortodocși dar amenințat, în ochii Bisericii, de sectarism (orice formă de practicare a ortodoxiei ce nu era neaprobată de autoritățile bisericești) și de cultele coloniștilor aduși în zonă de Imperiul Țarist (precum evanghelismul germanilor).
După unirea Principatelor, pentru a consolida autoritatea Bisericii române în teritoriu, a înlătura sentimentul provizoratului politico-național și a priveghea românizarea Sudului Basarabiei, dar și pentru a respecta importanța politică și religioasă recunoscută regiunii, Consistoriul de la Ismail, anterior sub comanda directă a Iașilor, a fost avansat la rangul de Episcopie autonomă (1864). La acea vreme, sub îngrijirea ei intrau județele Ismail și Bolgrad (Cahulul era trecut sub jurisdicția Hușilor), dar și Covurlui și Brăila. Alăturarea celor 2 județe basarabene cu unul moldovean și unul muntean a avut rostul de a „uni inimile și simțămintele românești ale populațiunilor din aceste județe”, unire care să „cimenteze și încătușeze unirea lor politică, religioasă, culturală și națională”.
În anul 1864 a părăsit și Teoctist Scriban Sudul Basarabiei. Mutat la Iași, apoi la București, el a devenit profesor de seminar, a contribuit la organizarea sinodală a Bisericii și s-a dedicat muncii intelectuale. În 1872, la vârsta de doar 47 de ani, el a fost pensionat, zice-se din pricina atitudinii sale biciuitoare față de moravurile societății și ale boierilor, în special.
În continuare, Episcopia Dunării de Jos a fost pusă sub păstorirea lui Melchisedec Ștefănescu. Originar din zona Pietrei Neamțului, Mihail după numele său de botez (născut în anul 1823), el s-a format în jurul mănăstirii și seminarului de la Socola. A făcut studii superioare la Kiev, asemeni multor învățați ai vremii, deopotrivă oameni ai Bisericii și mireni, mai ales din Moldova și Basarabia. A început încă din 1843 o fructuoasă carieră profesională, ca profesor la seminarul din Socola. Evoluția sa a fost atât de respectabil încât a fost chemat, în anul 1856, să fie rectorul și reorganizatorul seminarului din Huși. Semenii săi l-au ales să facă parte, în anul 1857, din Divanul Adhoc al Hușilor, iar în 1861 Mihail Kogălniceanu i-a încredințat Ministerul Cultelor. În 1864 a fost numit la Dunărea de Jos, unde va păstori până la strămutarea generală din anul 1878. În anul următor a fost mutat la conducerea Episcopiei Romanului. Om cult și erudit, Melchisedec Ștefănescu a scris multă literatură teologică, pentru care va fi primit ca membru în Academiile științifice de la București, Kiev, Petersburg, Constantinopol.
Atunci când Imperiul Țarist a ieșit învingător din războiul ruso-otoman din 1877-78, a luat înapoi teritoriul sud-basarabean și și-a recăpătat intrarea pe Dunăre. Pentru că îi fusese aliată, România a primit la schimb cele două județe din Dobrogea nordică, Tulcea și Constanța (Kinstendge).
Impus, trocul nu a fost agreat de autoritățile de la București. Ambele regiuni erau populate de seminții neromânești, fiind deci dificil de administrat, dar Sudul Basarabiei avea porturi, putând aduce beneficii însemnate economiei comerciale; Dobrogea, în schimb, era complet nedezvoltată.
După pierderea teritoriului din Sudul Basarabiei, toate instituțiile românești aflate acolo au fost relocate. Episcopia a fost mutată de la Ismail la Galați, iar sub jurisdicția sa au fost așezate cele 2 județe dobrogene. Astfel, noua delimitare eparhială cuprindea Tulcea și Constanța, Covurluiul și Brăila. După anul 1913 s-a adăugat Dobrogea Nouă, adică județele Durostor și Caliacra, și s-a luat județul Brăila. În anul 1923 s-a desprins și Constanța, creându-se eparhia Tomisului.
Succesorul lui Melchisedec Ștefănescu a fost Iosif Gheorghian, de origine botoșănean și de formație ieșean, fiind absolventul Academiei Domnești (numită și Vasiliană, dar cel mai bine cunoscută drept Academia Mihăileană, precursoarea morală a Universității ieșene). Este posibil ca Iosif să se fi numărat printre ultimii cursanți ai Academiei, ea fiind retrogradată în anul 1847 la gradul de școală inferioară, pe fondul nemulțumirilor puterii protectoare rusești privind tonul naționalist cu care își ținea aici cursul de istorie națională Mihail Kogălniceanu. Iosif Gheorghian s-a călugărit de tânăr și, imediat după școală, la doar 17 ani, a fost trimis să slujească la capela românească de la Paris. Șederea în capitala Franței i-a oferit șansa de a-și continua educația într-un mod deosebit, aprofundând-o, rafinând-o pe lângă unii dintre marii gânditori ai vremii, profesori ai Sorbonei, precum Jules Michelet și François Guizot. El s-a întors în țară în 1863, doi ani mai târziu primind deja în grijă episcopatul Hușilor. Aici a rămas până ce a fost ales, în 1879, episcop al Dunării de Jos. A slujit 7 ani la Galați, pentru că în 1886 a fost ales să devină Mitropolit Primat, adică întâistătător al Bisericii Ortodoxe Române.
Titlul de Mitropolit al Ungrovlahiei și Primat al României a fost folosit din anul 1865, când Biserica Română s-a declarat autocefală, până în anul 1925, când s-a constituit Patriarhia națională.
După plecarea lui Iosif Gheorghian, episcopia de la Galați a fost luată în grijă de Partenie Clinceni, numit după satul său natal din județul Ilfov. Absolvent al Seminarului Central și al Facultății de litere din București, el și-a continuat studiile superioare la Atena și le-a definitivat la Lipsca (Leipzig), unde a fost trimis în 1878 ca superior al capelei românești. Numai 2 ani a petrecut în orașul german, fiind mutat la Paris. De aici, s-a întors în țară în 1885, iar în următorul an a preluat episcopia Dunării de Jos. A rămas la Galați 15 ani, în anul 1902 fiind avansat Mitropolit al Moldovei și Sucevei.
Locul său a fost luat de prahoveanul Pimen (Petre) Georgescu. Și acesta a studiat la Seminarul Central din București, iar în rândul clerului a intrat la Ploiești. Tănâr preot, a avut o viața familială scurtă și umbrită de tristeți, căci a rămas văduv la numai 21 de ani, după doar 1 an și câteva luni de căsnicie. Mai târziu îi va pieri și unicul copil, la vârsta de doar 11 ani. Cu sprijinul înalților ierarhi ai Bisericii, Pimen și-a continuat studiile, înaintând până la cursurile Universității din Cernăuți. Întors în țară, a devenit curând unul dintre primii profesori de teologie ai Universității din București, iar în 1894 a ajuns să conducă Seminarul Central, fosta sa școală. Atunci când Pimen Georgescu a preluat păstorirea eparhiei de la Dunărea de Jos, țara se afla într-o altă perioadă istorică, una de relativă stabilitate și dezvoltare, ceea ce a însemnat că episcopul s-a putut concentra pe alte obiective decât predecesorii săi. El a introdus practici și parteneriate noi în viața bisericească locală (a instituit conferințe protopopești, cu rol de dezbatere colegială și consiliere, a invitat învățătorimea să lucreze împreună cu preoții la îndrumarea sufletească a poporului), a clarificat criteriile de selectare, avansare și evaluare profesională a clerului, în general a găsit moduri prin care să îmbunătățească administrarea și păstorirea eparhiei, acordând atenție cunoașterii profunde a comunității clericale și a celei civile, deopotrivă românești sau de alt neam.
Toți acești arhierei au avut 2 mari misiuni de condus la un bun sfârșit – strămutarea impusă prin pierderea teritoriului sud-basarabean și păstorirea a două eparhii deosebite, sensibile în compoziția lor etno-identitară, Bugeacul și Dobrogea. Ele au ridicat probleme urgente privind dezvoltarea infrastructurii bisericești, hrănirea spiritului și a exercițiului ortodox în rândul populației românești, dar și negocierea unei conviețuiri spirituale pașnice cu semințiile ce aveau alt rit, precum musulmanii dobrogeni, ori o conștiință identitară cu tendințe separatiste, precum era considerată comunitatea ortodoxă greacă din regiune.
PALATUL EPISCOPAL
La Ismail, reședința episcopală a funcționat într-o clădirea curată, dar neimpozantă, cu un singur cat, construită după putințele și moda regiunii și vremurilor.
O dată strămutată la Galați, ea a fost instalată în diverse localuri închiriate din oraș – casele lui Haralamb Macri de pe strada Mihai Bravu (la un moment dat, aici a funcționat și seminarul teologic), casele Ecaterinei Nicu Catargiu de pe strada Carol, casele lui N. Vlaicu de pe strada Mavromol (astăzi Nicolae Bălcescu), casele grecului Spiru G. Topale de pe strada Egalității, lângă biserica Sf. Nicolae. Aceasta până când, în anul 1885, după insistențele continue ale episcopilor Iosif Gheorghian și Partenie Clinceni, dar și ale autorităților mirene, care subliniau necesitatea de asigurare a unui cadru moral și administrativ adecvat pentru o instituție atât de importantă, corpurile legiuitoare de la București au admis alocarea unor prime fonduri pentru construirea Palatului din strada Domnească.
Lucrările nu au început imediat, fiind necesare găsirea și obținerea unui teren potrivit, angajarea arhitecților, întocmirea planurilor, strângerea restului de fonduri trebuincioase. 12 ani de zile au fost necesari pentru depășirea tuturor pregătirilor premergătoare construirii propriu-zise. Locul ales se afla pe ceea ce atunci se numea Piața „Ștefan cel Mare”, peste drum de grădinile publice.
Primele lucrări s-au pornit deci abia în anul 1897. Piatra de temelie a fost așezată un an mai târziu, iar clădirea a fost recepționată în 1901. Urmând tradiția anterioară, în care reședința episcopală din Ismail fusese „recunoscută ca cel mai înalt monument național al Basarabiei sudice”, localul clădit la Galați trebuia să devină un simbol puternic al identității spirituale, culturale și politico-administrative românești, un punct de reper al autorității naționale în regiune și un ghid al procesului deja conturat al construcției conștiinței naționale. De aceea, inaugurarea sa a impus cea mai mare solemnitate și pompă. Atât la așezarea pietrei fundamentale, la deschiderea clădirii, cât și la sfințirea paraclisului din aripa sa stângă au fost prezenți cei mai înalți reprezentanți ai statului și elitei, adunați la fel de mulți de la nivel național precum de la nivel local. Actul comemorativ a fost litografiat în 158 de exemplare și trimis tuturor personalităților și instituțiilor de rang din țară.
Impunător prin stilul arhitectural, așezat în fața Grădinii Centrale a orașului, Palatul a fost dedicat și ilustrării legăturii morale dintre Biserică și Dinastie, aripa lui stângă fiind rezervată membrilor Familiei Regale, pentru momentele în care aceștia tranzitau sau vizitau orașul. Una dintre cele mai importante astfel de vizite a fost cea a principilor moștenitori Ferdinand și Maria, întreprinsă în anul 1906, în contextul jubileului a 40 de ani de domnie a Regelui Carol I, pentru celebrarea unei serii de evenimente rezonante pentru orașul Galați și județul Covurlui – așezarea pietrei de temelie a Catedralei Episcopale, inaugurarea Palatului Administrativ (Prefectura), serbarea a 50 de ani de la înființarea Regimentului I Roșiori, dar și a Comisiei Europene a Dunării.
Inițial, Palatul Episcopal a fost înconjurat de un teren de 1,2 ha. Perspectiva sa se deschidea într-o grădină vastă, împodobită de mii de arbori și arbuști. Din aceasta, doar o mică parte a rezistat până în ziua de astăzi. Din ceea ce s-a pierdut, notabilă era via pe rod, cu circa 600 de butuci de origine străină, și livada ce conținea exemplare exotice, precum primii migdali aduși din Orient și aclimatizați în România.
Clădirea a fost deteriorată în urma cutremurului din anul 1940, dar episcopul de la acea vreme, Chesarie Păunescu, a reuşit să strângă suficient de rapid fonduri încât să o reconsolideze în următorii doi ani.
În anul 1963 clădirea a fost preluată de autoritățile comuniste și transformată în sediul Muzeului de Arte Vizuale. Ea a fost retrocedată în 2004 și restaurată în perioada 2012-14 pentru a găzdui Muzeul Istoriei, Culturii și Spiritualității Creștine de la Dunărea de Jos.
Acesta este astăzi cel mai mare muzeu bisericesc din țară, cu o suprafață expozițională de 3 000 mp.
Colecții muzeale, deschise publicului, au existat încă din anul 1918. La acea vreme ele au fost adăpostite în Biserica Precista. Primele expuneri în clădirea Palatului s-au făcut la mijlocul anilor 1990, printr-o colaborare locativă între Episcopie și Muzeul de Artă Vizuală.
Patrimoniul actual este bogat în carte veche și rară, icoane, obiecte de orfevrărie, din lemn, veșminte liturgice, tablouri, fotografii. Unul dintre exponatele cele mai atractive este scheletul lui Innocens, primul creștin cunoscut nominal de pe teritoriul României. El a fost descoperit în situl arheologic al fortificației romane Bărboși (sf. sec. III) de pe promontoriul Tirighina, aflată pe șoseaua Galați-Tecuci, la 1,5 km de municipiu, pe malul stâng al Dunării, în dreptul gurii de vărsare a Siretului.
Surse bibliografice
- „Din istoria sfintei episcopii a Dunării de Jos” în Albina, an 10, nr. 21, 18 februarie 1907
- Anghel Constantinescu, Monografia Sfintei Episcopii a Dunărei de Jos, Atelierele Socec, București, 1906
- Ioan Brezeanu, Galaţi – biografie spirituală. Personalităţi ale ştiinţei, culturii şi artei, Editura Centrului Cultural Dunărea de Jos, Galați, 2008
- Mircea Păcurariu, Dicționarul teologilor români, Editura Enciclopedică, București, 2002
- Biserică, misiune, slujire, Editura Episcopiei Dunării de Jos, Galați, 2004 [fișe biografice]
- Domnitorii şi ierarhii ţării româneşti, Editura Cuvântul Vieții, București, 2009
- Valentin Bodea, „Palatul Arhiepiscopiei din Galați”, în Studii danubiene, an II, nr. 2, Ed. Partener, Galați, 2010
- Lucian Petroaia, „Palatul Episcopal al Dunării de Jos, istorie şi actualitate”, în Călăuză ortodoxă, An 10, nr. 124, febr. 1999
