PALATUL POȘTELOR (str. general Iacob Lahovary nr. 6)

Fii social și distribuie informația:

Istoria serviciilor poștale din spațiul românesc este direct legată de evoluțiile politicii balcanice a Marilor Puteri europene în cea de-a doua jumătate a secolului al XIX-lea. 

Primele modernizări ale acestor servicii de transport și comunicație datează din 1829-1834, anii de formulare și implementare a Regulamentelor Organice, atunci când administrația românească face pașii cei dintâi de organizare pe principii progresiste și norme coerente. La acea vreme, la Iași și București se aflau în plină activitate delegațiile conduse de contele Pavel Kiseleff, însărcinat cu misiunea de a urmări îndeplinirea obiectivelor politice rusești față de Principatele române prin coordonarea și supravegherea modului în care boierimea românească punea în aplicare directivele Sankt Petersburgului. Victorios în cel mai recent război cu otomanii, Imperiul Țarist era interesat să sprijine autonomizarea politico-administrativă a țărilor române, pentru ca astfel să lovească mai departe în stabilitatea și puterea continentală a Constantinopolului. Mai mult încă, modernizarea și sincronizarea administrativă a întregului spațiu românesc extracarpatic urma să faciliteze încorporarea acestuia în sistemul imperial, având în vedere că politica rusească prevedea o anexare iminentă.

Astfel, cu sfaturile și sprijinul experienței administrative rusești, la rândul ei puternic inspirată de modelul francez, Moldova și Țara Românească și-au regândit pe criterii mai ordonate și mai eficiente activitățile din marile domenii ale vieții de stat. Majoritatea acestora nu erau gestionate în mod direct de către stat, încă lipsit de resursele necesare unor investiții de asemenea anvergură reformatoare. Ele erau date în arendă, adică în concesiune celor interesați și capabili să le asigure condițiile de bună funcționare. În acea perioadă, arenda serviciilor poștale se oferea, pe o durată de 3 până la 5 ani, celor care puteau asigura cel puțin 1 000 – 1 500 de cai pentru transportul corespondenței. Principalele relee poștale erau Sculeni – Iași – Vaslui – Strâmtura, Bârlad – Focșani – Galați, Podu Iloaiei – Mihăileni, Târgu Frumos – Fălticeni – Piatra – Bacău – Ocna. La Galați, stația terminală pentru poștalioane era în zona Uliței Grajdurilor, astăzi strada Poșta Veche.

Trei decenii mai târziu, atunci când între elita politică românească și Marile Puteri se negocia unirea celor două Principate, unul dintre punctele asupra cărora cele două perspective păreau să se învoiască era adoptarea, în ambele țări, a unei legislații comune pentru anumite servicii: vămi, poștă, telegraf, monedă. După unirea formală a anului 1859, unirea practică avea să se desfășoare după anul 1862, atunci când se aduc împreună, real și funcțional, serviciile menționate. Pentru poștă s-a creat o Direcție generală la București. Atenția și grija față de comunicații și transporturi au sporit pe fondul necesității de transmiterea rapidă a ordinelor administrative în teritoriu.

În Moldova, în anul 1854 începuse construirea primelor linii de telegraf, la propunerea austriecilor. În anul 1856 Galații aveau deja telegraf. Serviciul era folosit mai cu seamă de familiile boierești și de marea administrație, deoarece taxele erau foarte mari. De-a lungul următoarelor decenii, cu toate că tarifele s-au micșorat, pe măsură ce infrastructura de profil s-a dezvoltat, corespondența telegrafică a rămas mai puțin abordată de publicul civil, și mai la îndemâna afacerilor de comerț și industrie ale portului, care reprezentau 2/3 din totalul clientelei. La începutul anilor 1890 cele mai multe telegrame veneau la oficiul poștal din Galați din partea comercianților de pește. Corespondența era trimisă mai ales în Austria, Rusia, Anglia, Turcia, Franța, Germania și Italia, iar cele mai multe mesaje se întorceau din Rusia, Austria, Franța, Germania și Anglia. Galațiul era al treilea din cele 130 de oficii telegrafo-poștale din întreaga țară. Scrisorile se colectau în 40 de cutii poștale, din care erau ridicate de 4 ori pe zi. În 1887 comuna a înfiinţat o linie telefonică, care lega Primăria cu poliţia, localul pompierilor, comisiile şi parchetul.

Intențiile de ridicare a unui local special pentru serviciul telegrafo-poștal de la Galați s-au manifestat în a doua jumătate a sec. XIX, Direcția Generală a Poștelor alocând bani pentru acest scop. A durat însă identificarea unui amplasament potrivit. Ministerul de Interne a achiziționat un teren abia în 1894, de la comerciantul Leibiș Goldberg. El se afla pe Ulița Municipală, numită astfel pentru că găzduise în trecut localul Comunei. Tot acolo fusese și pârcălăbia, unde se ținuseră la 1857 alegerile regionale pentru Divanul Ad-hoc. Reprezentantul legal al municipalității în tranzacție a fost Costake Plesnilă, avocat al statului.

În anul 1906, atunci când director general al Poștelor era Grigore Cerkez, Centrala a cerut Comunei să elibereze autorizația de construcție a clădirii. Primar la acea vreme era avocatul Emil Vulpe. La 25 iulie 1906 a avut loc alinierea viitoarei construcții față de celelalte clădiri de pe stradă. La 27 iulie, la București s-a încheiat contract cu inginerul-arhitect ieșean Virgiliu Hălăceanu, pentru palat și o reședință pentru dirigintele poștei. Șantierul avea să creeze probleme. Vecinii săi de atunci, Primăria și Compania Apelor, s-au plâns că materialele de construcție erau depozitate pe întreaga stradă, că trotuarele și pavajele erau deteriorate, că se spărgeau conducte de apă, că se întrerupea circulația. În 1908, Direcția de Telegraf și Poștă recepționa construcția, deoarece ea apărea deja în planurile edilitare ale orașului. 

În anul 1943, interiorul pe 3 niveluri a imobilului era împărțit astfel:

  • La subsol – serviciile de poștă, arhiva, bucătăria cantinei și un atelier de tâmplărie
  • La parter – alte servicii de poștă, Cecuri și Economii, Radiodifuziunea, cabinetul și locuința dirigintelui, garajul și o magazie de materiale
  • La etaj – serviciile de telegraf și telefonie, Cenzura, camera de oaspeți, administrația și cantina angajaților

Surse bibliografice:

  • Gh. N. Munteanu-Bârlad, Galații, 1927
  • Valentin Bodea, Monumente istorice și personalități din orașul Galați, Editura Sinteze, 2015
  • Remus Basalic, „Palatul Poștei, încă tânăr după un secol” în Viața Liberă, an 26, nr. 7721, 28 februarie – 5 martie 2015

 

Te-ar mai putea interesa

Scroll to Top