De origine transilvănean, stabilit la Galați în anul 1880, George Maksay a pus bazele unuia dintre primele și cele mai reputate ateliere fotografice din Moldova, recunoscut ca atare de semenii săi de breaslă și de clienți de cea mai înaltă clasă, precum Casa Regală a României sau Comisiunea Europeană a Dunării. A petrecut apoi jumătate de secol imortalizând chipuri, fapte, momente și instantanee ale istoriei locale, naționale și internaționale, construind o arhivă imagistică prețioasă. Prin ea ne putem întoarce astăzi la ceea ce a fost Galațiul acum un secol, și îl putem reconstitui într-una din perioadele sale de vie dezvoltare socială și economică.
George Maksay (1864 – 1958)
S-a născut în Târgu Secuiesc, la momentul acela în componența județului Trei Scaune. Tatăl său era meșter caretaș. Familia nu era sărmană, dar modestă.
Nu știm dacă George însuși, ori soarta și familia i-au ales ucenicia care avea să-i devină carieră, însă șansa sa de a avea o meserie de clasă a venit din partea unei mătuși, Tereza, stabilită la Galați și căsătorită cu Emile Carrez, supus francez, primul fotograf al orașului și unul dintre cei dintâi profesioniști de profil din Vechiul Regat românesc.
Despre Carrez se crede că ar fi executat cea mai veche fotografie făcută la Galați, datând din anul 1861. Atelierul său ar fi fost pe strada Domnească, pe locul actualelor Galerii de Artă. În vremurile sale, singurele fotografii făcute cu regularitate erau portretele de studio. Unele dintre chipurile surprinse de Carrez au rezistat până astăzi pe suporturile lor de carton și, prin raritatea lor, reprezintă reale documente istorice. Un exemplu este portretul maiorului Iancu Foti, judecător și președinte al Tribunalului de Covurlui la mijlocul sec. XIX, prieten și colaborator al pârcălabului Alexandru Ioan Cuza.
Iancu Foti se trăgea dintr-un vechi neam de boieri greci. Bunicul lui a venit în Moldova pe la 1785, în suita domnitorului Alexandru Mavrocordat. Însurat cu o localnică din zona Botoșanilor, el a avut un băiat, Iordache Fote, care a fost spătar (mare boier, dregător la Curtea domnească, care purta sabia și buzduganul domnitorului la ceremonii; ulterior comandant de cavalerie). Iordache a avut 2 fii, ambii ofițeri. Unul dintre ei a fost Iancu. În anii 1820, Iancu Foti a fost tufecci-bașa (căpitan al arnăuţilor curţii domnești) în vremea domnitorului Ioan Sandu Sturdza. Gradul de maior l-a obținut în cadrul Miliției Pământene, înființată în Moldova și Țara Românească prin Regulamentele Organice din 1831/32. Retras din armată, Iancu s-a căsătorit cu fata căminarului Ioan Becar din Brănești (căminar = boier responsabil de strângerea unor dări, în special impozite pe ceară și alcool) și s-a stabilit la Galaţi.
(Sorin Iftimi, „Casa Burchi-Zmeu din Iași, viitorul sediu al Muzeului Municipal”)
George Maksay avea 16 ani când a trecut munții și a fost primit în casa rudelor sale. Carrez s-a sfârșit înainte de vreme (în 1887, la doar 49 de ani), iar văduva lui s-a recăsătorit tot cu un fotograf, Friedrich Hild, venit din Oradea, care a preluat atelierul și a continuat să îndrume și ucenicia tânărului.
George a intrat în „pasul lumii” la 30 de ani când, în anii 1894-1895, s-a căsătorit și și-a deschis propriul atelier de fotografie. Soția lui, Cecilia, era fiica lui I. Simonis, fabricant și comerciant de piane, cu atelier pe strada Domnească. Ea era absolventă a respectabilului Institut ținut de măicuțele catolice din ordinul Notre Dame de Sion, școală de elită, unde primise sincronic o disciplină cazonă și o educație dintre cele mai fine. De aici și din casa părintelui ei, Cecilia era o foarte bună pianistă, calitate pe care avea să o înrâurească asupra fiilor ei. Familia Maksay era reformată (calvină) – George Maksay a fost mulți ani epitrop al Bisericii Reformate din Galați – iar în casă se vorbeau maghiara, germana și franceza.
Cuplul a avut 4 copii, toți băieți:
Ion Mihai (cunoscut tuturor ca Jean, alintat în familie Bubi) s-a născut în 1895. A fost cel pe care tatăl l-a asociat atelierului și a devenit la rândul lui un fotograf de renume.
George (alintat Titi) s-a născut în 1897. A lucrat în domeniul economic, fiind inspector și apoi director de bancă la Iași și la Târgoviște. Acolo a rămas până la moarte, în 1960.
Anton (Toni) s-a născut în 1899. A urmat studii comerciale superioare și a avut o carieră recunoscută și apreciată în oraș. A fost, ca și fratele său, inspector de bancă (la Centrala Băncilor Populare și la Banca Federală a Covurluiului), apoi a organizat și condus instituții din domeniul Muncii (Oficiul de Plasare al Ministerului Muncii, Comisiunea muncii – port Galați, Serviciul de Inspecția Muncii, Camera de Muncă ș.a.). A fost fondator și membru al Consiliului de administrație al Asociației Generale a Funcționarilor Publici. Ca mama sa, Anton a fost un foarte bun pianist, ținând inclusiv lecții pentru cursanți avansați. Din familia mamei a preluat și abilitatea tehnică de a acorda piane. A compus, unele dintre piesele sale fiind orchestrate și interpretate de Fanfara Militară din oraș. S-a sfârșit la Galați, în 1972.
Ștefan (Nandi) s-a născut în 1903. A fost funcționar la Navigația Fluvială Română Galați. A murit în 1942, posibil în război.
Studio-ul de fotografie pe care George Maksay l-a deschis în anul 1895 se numea Foto Glob și a funcționat mai întâi în localuri închiriate. La un moment, el era împărțit în 3 ateliere diferite. Știm că în 1912 unul dintre acestea era pe strada Domnească, în clădirea proaspăt reconstruită de Apostol P. Papadopol (mare comerciant, mare proprietar, industriaș, bancher, om politic) pe locul ruinelor imobilului incendiat al lui Constantin Sacomanu. Locul era ideal – vadul cel mai bun, ultracentral, în vecinătatea Corso-ului orașului și a Grand Hotel-ului abia deschis de Elie Climis. Abia în 1922, după ce renumele și atelierul i-au devenit stabile și prospere, George Maksay a considerat că este oportun să își construiască un sediu propriu, care să îi fie și studio, și reședință. A ridicat imobilul de pe strada general Iacob Lahorary (astăzi la nr. 4 bis), în care a mutat familia și a reunit toată activitatea fotografică. Din anul 1926 l-a asociat oficial pe fiul său cel mai mare, Jean, împreună cu care a condus afacerea până în 1948, când s-a retras.
Priceperea și calitatea cu care George Maksay își cultiva arta fotografică i-au fost recunoscute încă din primii ani de lucru independent. În 1900, făcând parte din delegația de fotografi români, el a fost medaliat cu bronz la Expoziţia Universală de la Paris. Din acel an a fost onorat și cu statutul de furnizor al Curții Regale române, iar lunga sa carieră avea să fie recompensată cu onoruri și decorații dintre cele mai înalte.
În anul 1913 el a însoțit armata română în campania din Bulgaria. La fel avea să facă Jean, în 1919, în Ungaria. Pentru meritele sale în slujba țării, în război și în pace, George Maksay a primit cetățenia română în anul 1914, renunțând, la cerere, la cea austro-ungară.
În breaslă, el a făcut parte din Uniunea fotografilor din România și s-a alăturat Camerei de Comerț și Industrie. Reunind zeci de mii de clișee și fotografii finite, opera sa a fost vastă și strălucită, atât în studio cât și în reportaj, dezvoltându-se sub auspiciile unei perioade istorice foarte benefice pentru arta fotografică, în care aparatele au devenit mai ușor de procurat, utilizat și transportat, deci au intrat mai des și mai profund în viața familiei și a comunității.
George Maksay a fost în mod egal fotograful elitei și al omului de rând, primindu-și clientela selectă în studio-ul care se rezerva cu luni în avans, apoi bătând străzile Galațiului la pas, surprinzând instantaneele vieții de pe Corso și din târg, cu evenimentele ei esențiale, extraordinare ori banale, toate irepetabile. Calculate ori surprinse instinctiv, imaginile lui George Maksay au înregistrat întocmai vibrația socială a Galațiului anilor 1890 – 1940. Colecția sa cuprinde un adevărat inventar edilitar, din care se poate reconstitui fața trecută a orașului, estetica și funcționalitatea sa, eforturile de supraviețuire. În multe cazuri, fotografiile lui George Maksay rămân singurele mărturii ale unor clădiri astăzi modificate ori dispărute, sau ale rănilor purtate chiar și temporar, înainte de reparațiile de pe urma marilor calamități, de emblemele aparent nemuritoare ale orașului. Așa cum se leagă de istoria oamenilor înșiși, activitatea lui Maksay se leagă de istoria fotografiei ca profesie și artă.
Jean Maksay (1895 – 1975)
Păstrând relația cu tradiția culturală a familiei, Jean Maksay a învățat de mic maghiara, germana și franceza. A fost înscris la Galați la școala germană particulară. Pentru cursurile secundare a fost trimis la Brașov, la Școala Comercială. Aici, fără îndoială prin intermedierea tatălui, el a fost primit serile ca ucenic în atelierul unui fotograf din oraș, continuând o pregătire începută probabil de foarte tânăr, acasă la Galați, printre aparatele din studio-urile Maksay. Jean s-a întors în 1912 și a intrat în slujba tatălui. I-a devenit partener plin abia 14 ani mai târziu. La fel precum se întâmplase în tinerețea lui George, generațiile s-au schimbat natural, iar Jean a primit responsabilitatea atelierului la un an după ce se căsătorise, în 1947, cu Grigorița Moise. Cuplul nu a avut copii. Jean a rămas singur la conducerea tuturor treburilor până în 1973, când s-a retras la rândul lui. A murit 2 ani mai târziu.
La fel cum făcuse tatăl său în războiul balcanic, în 1919 Jean s-a alăturat armatei, ca operator-fotograf pe lângă Marele Cartier General, însoțind trupele în campania din Ungaria. Pentru serviciile sale speciale și pentru acțiunile diverse prin care a venit în sprijinul comandamentului, Jean a fost decorat de statul român ca și de cel francez. Medalia Croix du Guerre i-a fost înmânată de generalul Joffre însuși.
A fost, precum George Maksay, membru al Uniunii Fotografilor din țară, dar și vicepreședinte al Asociației Ceasornicarilor, Giuvaergiilor și Fotografilor din Galați, primind astfel propria recunoaștere profesională.
Jean a continuat și îmbogățit, în dimensiuni și valoare, munca de o viață a tatălui său. Maturizat în epoca cinematografiei, el a avut putința de a folosi moduri noi și incitante pentru a-și explora pasiunea pentru imagini și poveștile lor.
Surse bibliografice:
- Elena-Ingrid Bahamat, Restituiri Maksay. Catalog de colecție, Editura Muzeului de Istorie, Galați, 2015
- Vasile Docea, „O altfel de dinastie: fotografii Carrez – Hild – Makşay”, în Străinii de-alături. Explorări în istoria minorităților și a comunicării interculturale, Ed. Universității de Vest, Timișoara, 2006
- Vasile, „O familie de fotografi”, în Porto-Franco, an 2, nr. 3-4, 1991
- Sorin Iftimi, „Casa Burchi-Zmeu din Iași, viitorul sediu al Muzeului Municipal”, în Ioan Neculce. Buletinul Muzeului de Istorie a Moldovei, Serie Nouă, vol. XIX, 2013
