Școala Normală Costache Negri (str. Brăilei nr. 134)

Fii social și distribuie informația:

Istoria uneia dintre cele mai vechi școli pedagogice din țară a început din nevoia statului român de a asigura instruirea profesională a personalului didactic menit să activeze în regiuni sensibile din punctul de vedere al relației pe care populația locală o avea cu identitatea sa cetățenească și cu autoritatea națională. 

Școala Normală care face astăzi în mod organic parte din conștiința gălățenilor a fost înființată, instituțional vorbind, nu local, ci tocmai în Sudul Basarabiei, la Ismail. În 1876 V. A. Urechia, pe atunci deputat al acestui județ, fost și viitor ministru al Instrucțiunii Publice, a propus ca acolo să fie deschisă o școală care să acopere de pentru învățători sătești pentru cele 3 județe ale Bugeacului. 

Aprobată în vara lui 1877, ea a fost deschisă în toamna aceluiași an, cu o singură clasă și 15 elevi înscriși din Covurlui, Cahul și Ismail. La acea vreme, era doar a șasea instituție de profil din întreaga țară.

În 1878, în deznodământul paradoxal al războiului pentru independență românească, statul a fost nevoit să predea Rusiei Sudul Basarabiei. În această situație, atât Școala de Învățători cât și celelalte instituții naționale fundamentale (în special Episcopia și Seminarul Ortodox) au fost nevoie să se strămute. Prima opțiune a directorului școlii, Grigore Petrovanu (venit de la Iași, de pe aceeași funcție), nu a fost Galațiul, ci Tulcea, considerată pesemne mai sigură și mai potrivită pentru a coordona naționalizarea regiunii Gurilor Dunării, în frunte cu Dobrogea, răsplata nedorită pentru contribuția românilor la victoria rusească împotriva otomanilor. O întreagă campanie s-a dus însă în favoarea Galaților, aici ajungând în final să fie așezate toate autoritățile morale ce aveau să construiască în următoarele decenii comunitatea de gândire și simțire națională.

Întreținută, în primul an de refugiu, pe cheltuiala directorului, școala a fost instalată în casele de pe Mihai Bravu, fostă proprietate a lui Costache Negri. Cursurile au fost reluate în noiembrie 1878, cu 6 profesori: Grigore Petrovanu (istorie și geografie), C. Bărbescu (științe naturale și matematică), Ion Cotea (limba română), Theodor Pavel (caligrafia și desenul), I. Titorian (gimnastica), Constantin Cuclin (muzica). Zece ani de activitate aveau să fie necesari pentru ca numărul cadrelor didactice să crească și el la 10 persoane.

În anul 1887-1888, Școlii de Învățători i-a fost deschisă și o Școală de Aplicație, folosită pentru practica elevilor.

În 1893, pe când director era Dionisie Mardan, s-a propus ca instituția să primească un nume – pe cel al lui Gheorghe Asachi – dar ministerul a preferat să onoreze memoria lui Costache Negri, mult mai puternic legată de istoria Galaților și a Covurluiului. 

Mandatul profesorului Mandan a fost tulburat de un episod pe cât de neliniștitor pentru cei implicați, pe atât de amuzant publicului, care descoperea povestea în gazetele de dimineață. În noaptea din 7 spre 8 ianuarie 1893, directorul Școlii Normale s-a trezit în țipetele copiilor săi și „în niște tropote grozave în pod, deasupra apartamentului” (Ne aflăm în epoca în care profesorii și direcțiunea aveau reședință în/în vecinătatea imediată a localului școlii de care erau angajați). Alarmat, bărbatul strigă în stradă după ajutor, dar nu primește vreun răspuns. Convins că trebuie să țină piept unor intruși, se duce la gura podului, strigă de încă 3 ori, de data aceasta drept avertisment, apoi „slobozește arma”. Află imediat că glonțul nu l-a lovit decât pe intendentul școlii, care încerca să stingă focul aprins la bagiac. Spre liniștirea tuturor, rana a fost ușoară. 

(Covurluiul, An II, nr. 5/22, 13 ianuarie 1893)

Pe măsura trecerii anilor și a aglomerării spațiului destinat școlii prin creșterea constantă a numărului elevilor, condițiile de activitate au devenit improprii, iar din 1898 a început să se discute nevoia de ridicare a unui sediu dedicat. La acel moment instituția se îngrijea de 90 de elevi, iar clădirea cea nouă trebuia să țină 250 elevi. În vara aceluiași an, autoritățile au alocat cu titlu gratuit 10 hectare separate din moșia Țiglina, la Bariera Brăilei (intersecția străzilor Brăilei și Coșbuc/Ulița Șanțului). Teoretic, fiind dincolo de aceasta, școala avea să se afle în extravilanul orașului. Anul următor s-a cerut teren pentru desfășurarea lucrărilor de cultură a pământului, activitate necesară Școlii de Aplicație. Astfel, segmente unde funcționase cândva una dintre țiglăriile Țiglinei au fost folosite ca loturi pentru culturi de cereale, livadă, vie și grădină, unde viitorii învățători prindeau spiritul și experiența gospodăritului.

Localul Școlii Normale a fost construit între 1898 și 1902, în timpul ministeriatului lui Spiru Haret, și inaugurat în prezența acestuia. Lucrările au fost coordonate de constructori italieni (antrepriza a fost dată firmei Bertolero&Moreschi, iar dirigent a fost inginerul Peternelli). Foarte prezenți și foarte vizibili, prin frecvența și calitatea serviciilor oferite, italienii erau cunoscuți ca buni meșteri pe piața românească a construcțiilor, pe care pătrunseseră cu câteva decenii mai înainte, într-o perioadă de dezvoltare materială accelerată a societății și patrimoniului său comunitar.  

Școala Normală din Galați face parte din categoria școlilor „de tip Haret”, construite în timpul celor 3 mandate ministeriale. Influența italiană este vizibilă în materialele folosite și în inspirația estetică a proiectelor. Alte exemple sugestive de școli haretiene sunt Școlile Normale de băieți din Craiova și Bârlad. Prima a fost construită în 1898-1901 după planurile arhitectului Băicoianu, cea de-a doua între 1893-1897. În toate cazurile se pot observa cu ușurință asemănările cu unul dintre cele mai cunoscute repere arhitectonice italiene, Arsenalul din Veneția.

Foto școli Craiova și Bârlad

Cu toate pledoariile direcțiunii sale, Școala Normală de la Galați a fost desființată în timpul restructurărilor făcute în anul 1905 de ministrul conservator Vlădescu. Elevii au fost transferați la școlile din Bârlad, Iași, Craiova, București. Ea s-a redeschis în octombrie 1907, în prezența aceluiași Spiru Haret, revenit în funcție.

În timpul Primului Război Mondial, școala a fost evacuată, iar profesorii și elevii din ultima clasă mobilizați. Localul a fost transformat în spital militar. În 1918, în timpul retragerii, trupe rusești s-au adăpostit aici, deteriorând grav clădirea. Soldații, care făceau foc direct pe parchetul sălilor de curs, au reușit să provoace un incendiu în aripa stângă, stins în final de cercetașii români care păzeau locul. 

Suspendate, cursurile s-au reluat în 1917, în localul de pe strada Mavromol (astăzi Nicolae Bălcescu) al Institutului Philippide, la un loc cu Școala Normală de fete (secțiile erau pe atunci separate, școala de fete fiind înființată abia în 1914).

Localul de pe strada Brăilei a fost restaurat după război, exterior și interior: geamuri noi, sobe și bănci reparate, cazanele refăcute la bucătărie și baie, terenul din jurul școlii împrejmuit cu gard (înalt de 2,20 m), ferma reamenajată și modernizată. Valorificând cu bine resursele acesteia și cele 11 hectare agricole, școala a ajuns să fie relativ autonomă în prima jumătate a anilor 1920. 

În anul 1928, intrarea principală a fost completată cu portal, iar pe frontispiciu a fost așezat bustul lui Costache Negri.

În 1937 a fost așezat în fața instituției bustul lui Nicolae Longinescu, unul dintre cei mai apreciați profesori ai orașului (legat și de celelalte 2 stabilimente de bază și de elită, Gimnaziul/Liceul „Vasile Alecsandri” și Şcoala Comercială Superioară „Alexandru Ioan Cuza”) și director prețuit al Școlii Normale.

În anul 1940 clădirea a suferit puternic pe urma marelui cutremur. 

În timpul războiului Al Doilea școala a fost din nou militarizată, o parte dintre profesori mobilizați. Închizându-se în 1944, localul ei a devenit încă o dată adăpost pentru armată, sediul Armatei a 3-a română. La următoarea mare retragere, de data aceasta a germanilor, clădirea a fost ocupată, incendiată, și în final bombardată. Distrugerile au fost grave, iar exploziile au ucis și pe câțiva dintre ultimii angajați rămași pentru îngrijirea imobilului. Bani pentru repararea sa vor fi puși la dispoziție în 1946.

În urma legii învățământului din 1948, școlii i-a fost schimbată titulatura în Şcoală Pedagogică, până în 1959, când i-a fost redat numele de „Costache Negri”. Foarte curând, în 1963, ea a fost redenumită Şcoala Medie nr. 7, pe fondul dublului profil, teoretic şi practic. După 4 ani s-a stabilit numele de Liceul Pedagogic „C. Negri”. Din 1990 s-a revenit la vechea denumire – Şcoala Normală „C. Negri”.

În 1954, prin înființarea secției de educatoare, școala a devenit mixtă. În 1980 a fost numită Centru de Perfecționare Metodică pentru județele Galați, Brăila și Vrancea. Peste ani, a devenit școală asociată UNESCO (1980) și colegiu național (2007).

 

Cutremurele din 1977 şi 1986 au avariat din nou clădirea, lăsând-o aproape de neutilizat. Activitatea a continuat, în condiții de mare risc, în săli de la parter și din internat, iar elevii unor clase au fost mutați la liceele „Mihail Kogălniceanu”, „Emil Racoviță” și Școala Generală nr. 7. Numai după ce s-a produs un accident extrem de serios (tavanul s-a prăbușit în sala de mese, rănind grav o elevă) s-a admis la nivel central alocarea de fonduri pentru reparații capitale. Clădirea a fost în șantier între 1986 și 1989. 

 

Surse bibliografice:

  • Gh. N. Munteanu-Bârlad, Galații, 1927
  • Teodor Iordache, Albumul Galaților, 1935-1936, Tipografia Bucovina
  • „O aniversare a şcoalei – scurt istoric al Şcoalei Normale C. Negri”, în Acțiunea, an 8, nr. 2232, 8 nov. 1937
  • Colegiul Național „C. Negri” Galați – tradiție și modernitate. Volum aniversar 135 de ani, Ed. Zigotto, Galați, 2012
  • Valentin Bodea, Monumente istorice și personalități din orașul Galați, Ed. Sinteze, Galați, 2015
  • Gabriela Iaurum, „Instituții gălățene și tradiție didactică”, în Studii și Articole, nr. 5/2020, Ed. Axis Libri, Galați
  • Violeta Ionescu, „Învățământul gălățean de-a lungul vremii. Școli publice cu predare în limba română – Școli primare publice de băieți”, în Studii și Articole, nr. 5/2020, Ed. Axis Libri, Galați
  • Colegiul Național „Costache Negri” – cncn.ro – Prezentare generală, Istoric 

 

Te-ar mai putea interesa

Scroll to Top