Articol documentar realizat cu susținerea Prutul S.A.
Seinarul Teologic ste cel de-al doilea element al trio-ului instituțional care a format, încă din secolul al XIX-lea, temelia morală a autorității episcopale româno-ortodoxe la Dunărea de Jos.
El a purtat o semnificație istorică și socială majoră, fiind una dintre foarte puținele instituții de profil din estul și sud-estul țării. Seminariile au fost unele dintre primele școli naționale. Înainte de ele, chiar învățătura teologică se făcea în școlile grecești de pe cuprinsul Moldovei și al Țării Românești. Mai mult, alături de școlile normale, seminariile nu sunt numai cele mai vechi așezăminte de cultură națională, ci și singurele școli secundare la care au avut acces și copiii de țărani, deoarece aveau internat. Primul seminar din țările române s-ar fi deschis la Iași, la Socola, în 1803/4, prin eforturile mitropolitului Veniamin Costachi.
La Dunărea de Jos, seminarul episcopal a fost constituit ca atare abia în anul 1864, fiind al optulea și ultimul înființat în Principate. La Ismail, el fusese precedat de o școală bisericească, înființată în 1858/59, ce avea un curs primar și unul preoțesc. Prin grija și eforturile enoriașilor donatori, seminarul a avut local propriu din anul 1874, din care a trebuit însă să se strămute doar 4 ani mai târziu, în anul 1878, o dată cu pierderea Bugeacului în favoarea Imperiului Țarist.
La Galați, seminarul a fost instalat mai întâi pe strada Mihai Bravu cc Calea Prutului, în casa unui anume Cuculea, apoi în casele lui Haralamb Macri (unde a fost găzduit, pentru o vreme, și Scaunul episcopal), în final în casele Ecaterinei Catargiu, unde a funcționat cu 4 clase până la desființarea sa în anul 1893.
În 1892, într-un proiect de lege privind clerul mirean și seminariile, prezentat Parlamentului de ministrul T. Ionescu, se prevedea reducerea numărului seminariilor din țară de la 8 la 4. Printre instituțiile suprimate se afla și cea de la Galați (rămâneau cele de la București și Iași, cu 8 clase, și cele de la Roman și Curtea de Argeș, cu 3 clase). Nemulțumiți de măsură, clericii au susținut că autoritățile nu iau seamă de nevoia stringentă de a utiliza acest tip de școală – „de cultură populară și naționalizare” – pentru a intermedia integrarea populațiilor din Basarabia și Dobrogea. Indignarea Bisericii a fost cu atât mai dificil de potolit cu cât preoții româno-ortodocși vedeau cum, în timp ce școlile lor teologice se închideau, în Dobrogea se „crea și întreținea” un seminariu musulman. Din partea autorităților statului, argumentul pentru suprimarea școlii de la Galați fusese faptul că ea nu avea la acel moment un local propriu. De altfel, Legea în sine (1893) bloca proiectul de construire a unei astfel de clădiri.
Școala teologică de la Galați a fost redeschisă în anul 1908, de această dată cu 8 clase.
Până în anul 1923 ea a continuat să funcționeze în clădiri închiriate, ultima reședință fiind casele aflate în proprietatea lui Costache Negri, pe strada Mihai Bravu, pe locul actual al școlii. Acestea au fost demolate, apoi a fost construit localul propriu Seminarului. El s-a instalat aici în anul 1925, deși complexul a fost terminat în totalitate în anul 1929. Clădirea a fost proiectată în stil neo-românesc, în gustul și moda vremii, dar și în potrivire cu simbolurile identitare pe care această arhitectură le împărtășea cu tradiția și mesajele ortodoxiei naționale românești. Construcția a fost plătită în mare parte prin fonduri adunate de la elevi. Din cele 6 milioane necesare costurilor totale, statul ar fi contribuit doar cu 1,5 milioane.
Activitatea seminarului a fost interzisă în anul 1948 de către autoritățile comuniste. În clădire a fost instalat atunci Institutul Sanitar, nume după care ea este cunoscută încă de mulți gălățeni.
Școala teologică a fost redeschisă în 1990.
Personalități ale seminarului gălățean
De-a lungul istoriei sale, seminarul de la Galați a fost condus de unele dintre cele mai importante figuri ale Bisericii Ortodoxe Române, precum patriarhul Nicodim Munteanu și mitropolitul Visarion Puiu. Printre dascălii săi s-au regăsit nume încărcate de reprezentativitate, precum Gavriil Musicescu (la Ismail, între 1866 și 1867), Moise Pacu (la Galați, între 1874 și 1893), Romulus Scriban (la Galați în 1891).
Nicodim (Nicolae) Munteanu
a fost cel de-al doilea patriarh al României (Patriarhia Română a fost înființată în anul 1925, iar primul ei ierarh a fost Miron Cristea). Munteanu s-a născut în 1864, în Neamț, unde părinții săi erau țărani cu stare, aveau în proprietate pământuri vaste sub poalele Ceahlăului. La 18 ani, băiatul a început cursurile seminarului teologic din Iași, după care a fost trimis la Kiev, la studii superioare. Într-una din vacanțele acestor ani s-a întors în locurile natale pentru a intra în monahism. S-a întors definitiv la Iași în 1896 și s-a integrat în viața călugărească.
Apreciat pentru harul său, în anul 1903 a fost adus la Dunărea de Jos de către episcopul Pimen Georgescu, care i-a încredințat conducerea Seminarului (1908-09). De la Galați a fost chemat la Mitropolia Moldovei, apoi la Huși, unde a fost numit episcop în anul 1912. De acolo s-a retras în 1923, pentru a se întoarce la Neamț, ca stareț. Aici s-a dedicat altarului, bunei administrări a mănăstirii, dar și unei profunde munci de cărturar. A scris și a tradus prolific, inclusiv o serie de ediții ale Bibliei, unele lucrate împreună cu preotul profesor Gala Galaction, ori bizantologul I. D. Ștefănescu. Foarte apreciate, ele au rămas repere în literatura spirituală românească. Datorită operei sale, Nicodim Munteanu a fost ales membru de onoare al Academiei Române (1918). În 1939, după dispariția lui Miron Cristea, a fost înscăunat Patriarh, deși la început a refuzat să își depună candidatura pentru a fi votat. În timpul războiului, din pricina vârstei și a problemelor cu sănătatea inimii, pe fondul situației de război și a instabilității puternice a șării, el a hotărât că nu poate continua să slujească. I-au fost însă respinse 3 cereri succesive de a se retrage din funcție. În 1947, pe când încerca să se odihnească la Neamț, s-a îmbolnăvit grav de plămâni, iar în 1948 s-a stins la București.
Visarion (Victor) Puiu
este cunoscut pentru slujirea sa ca mitropolit al Bucovinei și ca ierarh al episcopiilor preluate dincolo de Prut o dată cu alipirea Basarabiei la România, în anul 1918. Mai mult decât atât însă, numele său rămâne implicat în controverse și polemici istorice privind parcursul politicii și societății românești în cel de-al doilea război mondial, pe fondul slujirii sale în funcția de exarh al Transnistriei în perioada în care acest teritoriu a fost administrat de un stat român aliat cu Germania nazistă, al manierei sale de relaționare cu regimul lui Ion Antonescu, al contactelor avute cu personalități ale mișcării legionare, atât în interiorul cât și în afara țării, sau cu reprezentanți ai mișcărilor de extremă-dreapta din Balcani (precum regimul pro-nazist Ustaše din Croația).
Puiu s-a născut la Pașcani, în 1879, primul din 3 copii. Un bunic i-a fost preot, celălalt negustor. A împărțit cursurile seminarului teologic între Roman (cele inferioare; aici l-a avut profesor pe scriitorul Calistrat Hogaș și a participat la funeraliile episcopului Melchisedec Ștefănescu) și Iași (cele superioare; aici va deprinde plăcerea lecturii și a spectacolelor de teatru). La 20 de ani s-a înscris la Facultatea de Teologie din București, iar în 1907 a ajuns, și el, să studieze la Academia din Kiev, considerată pe atunci cea mai înaltă şcoală duhovnicească. A ajuns pentru prima dată la Galați în anul 1908, trimis pentru a sluji ca diacon al Catedralei, dar a fost aproape imediat avansat, la propunerea episcopului Pimen Georgescu. În anul următor era deja vicar al Episcopiei și director al Seminarului. Va conduce școala teologică până în anul 1918. În timpul războiului a fost nevoie ca localul ei să fie transformat în spital militar. Pentru modul în care a reușit să îngrijească bunul mers al activităților în această perioadă dificilă, Visarion Puiu a fost trimis să rânduiască și seminarul de la Chișinău, după ce provincia s-a alipit Regatului. În 1921 a fost ales episcop al Argeșului, dar 2 ani mai târziu i s-a dat în grijă Hotinul, eparhie nou-creată, alături de cea a Cetății Albe, după integrarea administrativă a Basarabiei. În 1935, respectiv 1942 a primit misiunea Mitropoliei Bucovinei, apoi pe cea a Transnistriei. De aici și-a solicitat, în decembrie 1943, eliberarea din funcție și permisiunea de a se retrage la mănăstirea Neamțului, argumentându-i conducătorului statului, Ion Antonescu, ca lipsa resurselor umane și materiale îl împiedicau să își mai poată îndeplini misiunea. La momentul loviturii de stat de la 23 august 1944 Visarion Puiu nu se afla în țară, alegând ulterior să rămână în exil. În 1946 Tribunalul popular comunist l-a judecat în contumacie și l-a condamnat la moarte pentru „facilitarea actelor de teroare” în Basarabia și Transnistria. Presată de noile autorități, BOR a fost obligată să îl caterisească (reabilitându-l în 1990). După un periplu european în calitate de refugiat politic, dar și o serie de relații complexe cu personalități și forțe politice contestabile, Puiu s-a stabilit în Franța. S-a stins aici în anul 1964.
Gavriil Musicescu
este privit drept un părinte al culturii muzicale naționale. A fost un înzestrat compozitor, muzicolog și dirijor. A rămas în istoria muzicii româneşti ca fondatorul primului cor mixt – cel al Catedralei Mitropolitane din Iaşi, pe care îl conduce din 1876 – dar și un recunoscut folclorist și pedagog. Născut la Ismail în anul 1847, se pare că ar fi avut rădăcini ucrainene. S-a format la Conservatorul din Iași și la Petersburg, fiind sprijinit la studii de episcopul Melchisedec Ștefănescu, atunci când acesta îngrijea eparhia Hușilor. O dată revenit în țară, la doar 25 de ani, Gavriil a trecut dificilul examen de profesorat la Conservator, pe care va ajunge să îl și conducă, în 1901. S-a stins 2 ani mai târziu. A fost bunicul fraților Teodoreanu, Ionel și Păstorel (Alexandru după botez).
Moise Pacu
a fost una dintre personalitățile marcante ale Galațiului înspre finele secolului XIX și prima jumătate a secolului XX. S-a născut în 1853 în județul Ismail. A absolvit seminariile teologice din Ismail (unde își va începe și cariera didactică) și Socola, a fost licențiat în Drept și a obținut diplomă de doctor la Bruxelles. S-a retras la Galați în 1878, împreună cu administrația românească. Aici s-a implicat deosebit de activ în toate formele vieții publice. A fost profesor de religie, limba română, limba latină, cu o extinsă și frumoasă activitate la catedrele Seminarului Dunării de Jos, dar și la alte școli de prestigiu din Galați, precum Liceul „Vasile Alecsandri”, Institutul de băieţi „Costache Negri” (se află inclusiv printre fondatorii acestuia), Institutul Elen „Venieris”, Institutul de fete „Notre Dame de Sion”. A luat procese ca avocat. S-a implicat în politică și administrație, ca deputat şi senator de Covurlui, dar și ca membru în consiliile și comisiile locale. A contribuit semnificativ la dezvoltarea vieții culturale și sociale a orașului: a conferențiat la Ateneul local și căminele culturale, a sprijinit fondarea și funcționarea multor societăți culturale de seamă locală, a fondat și condus unele dintre ziarele de bază ale Galaților (Poșta, Covurluiul, Timpul), iar cu altele a avut o lungă colaborare, a avut o bogată activitate de publicist, compunând inclusiv una dintre primele monografii de referință ale județului Covurlui. S-a implicat în societăți și activități de într-ajutorare a nevoiașilor, de educare a copiilor, de îngrijire a spiritualității.
Romulus Scriban
s-a născut la Burdujeni, în județul Suceava, în anul 1838, făcând parte din familia teologilor și cărturarilor Scribani, puternici susținători ai uniunii Principatelor, cei care l-au sprijinit și pe botoșăneanul Cristofor Bogatu, care avea să devină primul păstor al viitoarei Episcopii a Dunării de Jos, sub numele Teoctist Scriban, în onoarea celor care s-au îngrijit de educarea și formarea sa. La fel precum semenii săi deja menționați, Romulus și-a făcut studiile la seminarul de la Socola, apoi la Academia Mihăileană de la Iași. La propunerea lui Vasile Alexandrescu Urechia, pe atunci ministru al Cultelor în guvernul lui Mihail Kogălniceanu – primul guvern al Principatelor Unite – Scriban a fost ales printre tinerii trimiși de statul român la studii în străinătate. A ajuns la Torino, în Regatul Sardiniei, unde a obținut licențierea și doctoratul în Drept. Întors în țară, primul său post a fost unul de procuror în județul Ilfov. A stat aici 3 ani, pentru că a fost apoi numit prim-procuror la Galați, unde s-a stabilit în anul 1868. A practicat avocatura, dar a fost cooptat și în corpul profesoral al Școlii Comerciale „Alexandru Ioan Cuza”, apoi al Seminarului „Sf. Andrei”, urmând tradiția nescrisă a absolvenților care se întorceau să slujească în eparhia Dunării de Jos. A sprijinit cu ardoare dezvoltarea învățământului local. Om de cultură și de litere, a redactat și publicat în nenumărate reviste și ziare. A editat una dintre primele reviste literare din orașul Galați – Dacia literară (1868-69) – în care menținea spiritul publicației omonime, îngrijite la Iași de Mihail Kogălniceanu cu aproape 3 decenii mai devreme.
Surse bibliografice
- Covurluiul, 1892-1893, diverse ediții
- Teodor Iordache, Albumul Galaților 1935-1936, Tipografia Bucovina, Galați
- Anghel Constantinescu, Monografia Sfintei Episcopii a Dunărei de Jos, Atelierele Socec, București, 1906
- Alexandra Budu, Gavriil Musicescu între tradiţie şi inovaţie [teză doctorat], Univ. „Babeș-Bolyai”, Cluj, 2016
- Camelia Toporaş, Rocsana Irimia, Otilia Badea, Mihaela Bute, Oameni în memoria Galaţiului. Aniversări 2008, Galaţi, Axis Libri, 2009
- Camelia Toporaş, Rocsana Irimia, Otilia Badea, Tena Bezman, Oameni în memoria Galaţiului. Aniversări 2012 – 2013, Galaţi, Axis Libri, 2014
- Livia Ciupercă. Vlăstare de la Dunărea de Jos, StudIS, Iași, 2017
- Seminarul „Sf. Apostol Andrei”, date istorice generale, seminarulsfandrei.ro
