Articol documentar realizat cu susținerea Prutul S.A.
Colosala figură politică a „părintelui liberalismului românesc”
Născut în anul 1821 – moment de turnură a istoriei românești, marcat de finalul epocii fanariote –, Ion Brătianu a fost fiu de înalt dregător domnesc și a făcut parte din prima generație de tineri români care, studiind în afara granițelor țării, în special în Franța, în prima jumătate a anilor 1840, a luat contact direct cu valorile și principiile liberale care aveau să transfigureze Europa în „secolul națiunilor”. Perfect integrați în mediul academic și social francez, în centrele sale universitare ilustre, în vibrantele cercuri studențești și în spațiul socio-cultural în care pulsau tot mai puternic noile idei privind libertatea, egalitatea, identitatea națională, studenții români le-au asimilat profund și s-au raliat efervescenței revoluționare premergătoare evenimentelor de la 1848, luând parte la ele activ, militant, construindu-și o viziune politică fermă, cu care au revenit în țară și pe baza căreia au construit, de-a lungul următoarelor decenii, o viață de stat modernă în spațiul românesc.
La Paris, Ion C. Brătianu s-a asociat aripii radicale a liberalilor și a legat o relație apropiată cu C. A. Rosetti. Aflat în străinătate în momentul stârnirii evenimentelor de la 1848, Brătianu s-a implicat în desfășurarea revoluției franceze. A revenit la București chiar în zilele cele mai agitate ale mișcării naționale românești și, alături de Rosetti, Nicolae Bălcescu, Ion Heliade Rădulescu, frații Golescu, Christian Tell, Gheorghe Magheru, a fost ales în guvernul provizoriu („vremelnicesc”) care susținea alternativele liberale în fața sistemului politic conservator exersat pe bazele Regulamentelor Organice. După ce revoluția pașoptistă a fost reprimată energic în Țara Românească, Brătianu, retras la Paris în exil forțat, a continuat să militeze deschis și puternic pentru interesele românești. După câțiva ani, atunci când evoluțiile politice au permis revenirea treptată a exilaților în Țările Române, el și-a ocupat locul cuvenit în Divanul Ad-hoc și în Adunarea Electivă, care au pus în mișcare procesul de unire a Principatelor.
Angajamentul său absolut față de modernizarea mediului politic, economic și social românesc l-au determinat pe Ion Brătianu să fie un colaborator temeinic al domnitorilor Cuza și Carol. În același timp însă, din pricina viziunilor sale radicale, el a avut o relație rezervată, pe alocuri tensionată cu aceștia fiind, în funcție de circumstanțe, atât un promotor al autorității lor, cât și un alimentator al atitudinilor și acțiunilor anti-cuziste și antidinastice.
În anul 1875, după eforturile și eșecurile repetate ale liberalilor români de a formula planuri de acțiune politică prin care să obțină susținerea pentru guvernare, Ion Brătianu a reușit să reunească facțiunile și să formeze un Partid Național Liberal stabil, cu o doctrină și un program politic coerente și unitare. Mandatul său de prim-ministru a început în anul următor și s-a sfârșit abia în 1888, conturând „marea guvernare liberală” în timpul căreia s-au obținut două dintre cele mai importante câștiguri politice ale istoriei românești moderne – independența de stat din anul 1878 și proclamarea Regatului în 1881 – și s-au desfășurat măsuri importante pentru modernizarea şi consolidarea politică, economică, infrastructurală, instituțională a statului: integrarea sa în alianțe politico-militare importante, construcția a mii de km de căi ferate, formularea legilor electorale, a legilor pentru încurajarea industriei, constituirea Băncii Naționale, autocefalia Bisericii Ortodoxe Române ș.a.
Senator, deputat, președinte al Adunării Deputaţilor, ministru de Finanțe, de Interne, de Război, de Externe, al Cultelor şi Instrucţiunii Publice, al Lucrărilor Publice, al Agriculturii, Industriei şi Comerţului, prim-ministru în cel mai lung mandat din istoria politică românească (exceptând perioada comunistă), președinte al Partidului Național Liberal de la fondarea lui până la moartea sa (1891), Ion C. Brătianu a avut o contribuție nemăsurabilă la construcția identității statale românești în a doua jumătate a secolului al XIX-lea.
Întemeietorul unei adevărate „dinastii” social-politice – numită colocvial, chiar în epocă, Dinastia de la Florica, după numele moșiei familiei – Ion C. Brătianu a lăsat o moștenire morală puternică, dezvoltată prin activitatea celor 3 fii, Ionel (Ion I. C. Brătianu), Dinu (Constantin I. C. Brătianu) și Vintilă, care au devenit, la rândul lor, ctitori de țară.
Ion C. Brătianu comemorat statuar la Galați
Inițiativa de ridicare a monumentului dedicat lui Ion C. Brătianu a fost formulată în 1924 și i-a aparținut lui Mihail Orleanu, avocat, senator de Covurlui, fost ministru al Industriei și Comerțului, președinte al Camerei Deputaților. Agreată de autoritățile locale, ideea s-a bucurat de o concretizare rapidă. Strângerea publică de fonduri s-a reușit în doar câteva săptămâni, iar proiectarea monumentului a fost lăsată în grija sculptorului bucureștean Oscar Spaethe. Statuia pe care el a creat-o a fost executată în bronz la turnătoria lui Vasile V. Rășcanu din București.
Înființată în parteneriat cu sculptorul Frederick Storck, aceasta a fost una dintre primele turnătorii de obiecte de artă din țară.
Sculptor recunoscut și apreciat pentru valoarea creațiilor sale, Oscar Spaethe a studiat la Academia de Belle-Arte din București, apoi în Germania, la Berlin și München. A fost unul dintre susținătorii Asociației Tinerimea Artistică, fondată la mijlocul anilor 1890 de principesa moștenitoare Maria. Spaethe a realizat artă decorativă interioară, dar și numeroase lucrări de for public. Pentru orașul Galați, el a realizat statuia lui Costache Negri, bustul doctorului Aristide Serfioti și bustul doctorului Alexandru Carnabel (aflate în curtea spitalului Elisabeta Doamna, astăzi Spitalul de Psihiatrie, strada Traian nr. 290).
Depășind 3 metri în înălțime, montată pe un piedestal de piatră de Garbeiul Clujului, statuia era ridicată pe un soclu în trepte, întregul monument atingând 8m.
Dezvelit în anul 1926, el a fost așezat inițial mai sus pe strada Portului, în Piața Sfinții Apostoli (biserica purtând acest hram, existentă și astăzi, dădea în epocă numele pieței alăturate și al întregii străzi), în fața Școlii Primare de băieți nr. 5 „Cuza Vodă” (înființată în 1865, astăzi dispărută). Deși a prezentat-o public, municipalitatea a recepționat definitiv lucrarea doar în anul 1927, după ce în jurul ei a fost ridicat și un gard cu stâlpi de beton, construit de un antreprenor italian, Francisco Viecelli, și cu grilaj de fier, făcut de un meșter român, C. Vasiliu.
Inaugurarea statuii a fost celebrată cu cea mai mare pompă, subliniată prin prezența unei mari părți a guvernului central, condusă de înșiși frații Brătianu, Ionel și Vintilă, ca descendenți și moștenitori politici ai tatălui lor, dar și în calitatea oficială de prim-ministru și ministru de Finanțe.
Statuia de la Galați a avut un corespondent în București, la intersecția bulevardelor Colței (actualul blvd. I. C. Brătianu) cu Carol I, monument ridicat în anul 1903 de către Rege în aprecierea și amintirea colaboratorului său. Ea a fost topită în 1948 de autoritățile noului regim, iar pe locul ei s-a construit ulterior un pasaj pietonal subteran, care face legătura cu stația de metrou Universitate.
În 1940, statuia lui Ion Brătianu a fost avariată de un grup de legionari, care au făcut exerciții de tir folosind-o drept țintă. Alte daune s-au strâns în timpul războiului. În 1947, autoritățile comuniste au demontat-o, într-o operațiune distructivă și dezonorantă, în care au folosit animale de povară pentru a da-o jos de pe soclu și târnăcoape pentru a-i distruge postamentul.
Statuia a fost depozitată în grajdurile în care se țineau caii Poliției. Aici a stat mai bine de 2 decenii, până ce, în 1968, a fost mutată în curtea proaspăt-înființatului Muzeu de Artă, unde a petrecut alți 24 de ani de degradare.
Imaginea lui Ion C. Brătianu a fost reconstruită în conștiința comunității locale prin reinstalarea statuii, în toamna anului 1992, pe Faleza Dunării, nu foarte departe de locul în care ea s-a aflat inițial. Monumentul de astăzi îl reconstituie pe cel original. Statuia a fost restaurată, iar soclul refăcut, urmând modelul celui din 1926. La momentul redării sale înspre comunitate au participat mai mulţi descendenţi ai familiei Brătianu, dar şi liderul PNL, Radu Câmpeanu.
Surse bibliografice:
- Nicolae Nicolescu, Enciclopedia şefilor de stat şi de Guvern ai României, Meronia, București, 2011
- Ioan Scurtu, Ion I. C. Brătianu, Editura Enciclopedică, București, 2017
- Corina Voiculescu, Vintilă Brătianu. Personalitatea şi activitatea sa, Cetatea de Scaun, Târgoviște, 2011
- Galeria portretelor (text și material fotografic), proiect al Muzeului Național de Istorie a României, galeriaportretelor.ro
- Gheorghe N. Munteanu-Bârlad, Galații, 1927
- Zanfir Ilie, Pompiliu Comșa, Galați, Axis Libri, Galați, 2011
- Corneliu Stoica, Monumente de for public din municipiul Galați, Axis Libri, Galați, 2015
- Ilie Zanfir, „Cei patru de pe strada Domnească”, în Dunărea de Jos, nr. 236, nov. 2021
- Valentin Bodea, „Cultura în oraşul Galaţi (1918 – 1948)”, în Danubius, nr. 1/2019
- Paul Păltănea, „Ion C. Brătianu – Omagiul gălăţenilor”, în Acțiunea, an 2, nr. 209, 7 nov. 1992
- Informații expuse de istoricul Paul Păltănea, citat de Costel Crângan în „Cum au împuşcat legionarii un paşoptist revoluţionar, iar comuniştii i-au folosit statuia ca suport de hamuri şi lopeţi”, ziarul Adevărul, ediție electronică, variantă inițială articol 25 mai 2015, variantă actualizată 07.08.2022
- George Costin, Oana Despa, „La un an de la Centenar, statuia aniversară a lui Ion C. Brătianu a fost amplasată în Piața Universității”, articol Buletin de București, buletin.de
